TOȚI AVEM NEVOIE DE PSIHOLOG. CHIAR ȘI COPIII! – partea a 2-a

Un psiholog pentru copii

Tristețe, agresivitate, somn agitat, absența capacității de concentrare, lipsa poftei de joacă, probleme de alimentație, activism motor exagerat... În general, aceste semne alarmează orice părinte, dar puțini sunt cei care se gândesc că pot afla rezolvarea problemelor cu ajutorul unui psiholog, și nu cu cel al unui medic generalist. În cazul copiilor, atunci când le sunt afectate funcțiile lor de bază – funcția de joc și cea de relaționare cu ceilalți – cel la care ar trebui să apelăm prima dată este psihologul.

Părinții acceptă foarte greu faptul că micuțul are probleme de ordin psihic sau emoțional și că sursa problemelor ar putea fi chiar relația defectuoasă între ei și copil. Pe lângă simptomele psihice, problemele micuților pot avea și simptome fiziologice, cum ar fi: disfuncțiile ritmului de veghe-somn, incontinența urinară, astmul, tusea seacă, durerile de cap etc.

Când copilul tău are probleme, lucrurile sunt evidente pentru tine, dar nu neapărat și pentru el. Așa că, odată ce ai realizat că are nevoie de un psiholog, indiferent că micuțul are 5 sau 15 ani, trebuie să-i prezinți și lui situația așa cum este ea în realitate. Nu-i spune povești, nu-l păcăli că mergeți la plimbare sau vizitați pe cineva. Și mai ales nu-l amenința cu psihologul, ca și cum acesta ar fi un bau-bau. Sau, așa cum am auzit la o clientă, nu încercați să-i reproșați copilului că nu e bun de nimic și din această cauză va trebuie să dați bani grei la psiholog... Pentru ca terapia să funcționeze, este important ca micuțul să știe de ce este dus la psiholog și să înțeleagă că părinții sunt bucuroși că prin acel ajutor specializat lucrurile se vor îndrepta. Nu uita că puiul tău îți copiază comportamentul, iar dacă tu vezi în psiholog o altă sursă de ”mâncat” banii tăi, să nu te miri că și el va ajunge să denigreze specialistul. Pe de altă parte, odată ajuns în cabinetul psihologului, copilul nu poate fi absent la vindecarea lui. El trebuie să creadă în misiunea bună pe care adultul din fața lui o va duce la bun sfârșit și să se implice activ în recuperarea lui.

Fii alături de copilul tău care are nevoie de psiholog, nu doar fizic, ci implicându-te cât mai mult în procesul de vindecare. Spune: "Mergem la psiholog", și nu: "Îl duc la psiholog" și însoțește-l până la cabinet, chiar dacă înăuntru îl vei lăsa singur. Explică-i copilului cu ce se ocupă psihologul, care va fi tipul de relație pe care o va stabili cu el, care vor fi metodele și tehnicile specialistului (discuții, povești, jocuri) și cât timp va sta în cabinet. Nu asocia psihologul cu doctorul, pentru că micuțul își va aminti, poate, lucruri negative legate de doctor și va fi reticent la orice încercare de comunicare a psihologului.

În cazul adolescenților, problematica devine mai complexă. Dependența de calculator, oboseala accentuată, epuizarea din cauza examenelor, sentimentul de debusolare, trăirile pulsionare exacerbate, toate sunt dimensiuni ce fac din adolescent clientul unui cabinet de psihologie. Mulți părinți își aduc copilul-adolescent la psiholog datorită unei stări de debusolare cu privire la alegerea unui drum în viață, a unei specializări care să i se potrivească. Sau adolescentul singur vine la psiholog reclamând probleme de comunicare cu adulții din jurul său: părinți și profesori. Atunci când solicitarea vine din partea copilului, rolul părintelui este acela de a-l ajuta să găsească pe cineva corespunzător. În cazul în care decizia aparține părinților îngrijorați, foarte important este ca adolescentul să înțeleagă motivația acestora, în caz contrar, fie va întrerupe ședințele, fie va merge la consiliere dar va ajunge să denigreze îngrijorarea părinților.  În general, adolescenții vin cu probleme emoționale ce țin de relațiile cu ceilalți, de apartenența la un grup sau de legate de sentimentele de prietenie și iubire. Discuția dintre psiholog și pacient va avea loc doar între patru ochi și va păstra limita confidențialității față de eventuala curiozitate a părinților de a afla lumea interioară a copilului lor. Astfel, adolescenții vor putea sta liniștiți și vor putea dezvolta acea relație apropiată cu psihologul, iar părinții vor trebui să accepte gestionarea totală și necondiționată a fiului sau fiicei lor exclusiv de către psiholog.

Un psiholog pentru vârsta a treia

Cu siguranță, nimeni nu vrea să îmbătrânească. Din păcate însă, tinerețea fără bătrânețe o întâlnim doar în basme. În realitate, începem să îmbătrânim de când ne naștem. Însă doar apropierea de vârsta a treia ne crează cu adevărat probleme. Și aceste probleme se traduc prin asocierea pe care o facem între schimbarea ce o trăim și pierderea unor avantaje avute. Toate aceste lucruri se pot gestiona mult mai bine prin apelarea la un psiholog. Sunt aspecte multiple pe care psihologul le va lua în calcul în procesul său terapeutic: faptul că nu toți îmbătrânim la fel, că bătrânețea reprezintă, în primul rând o stare de spirit și abia apoi o problemă fizică și psihică, că sexualitatea nu dispare o dată cu menopauza sau andropauza, ci continuă să ne însoțească, chiar în forme modificate, că progresele biologiei ne dau astăzi posibilitatea să combatem urmele lăsate pe trupul nostru de trecerea timpului, dar ne expun totodată riscului de a nega îmbătrânirea și de a crea adevărate drame interne pornind de la discrepanța între atitudinea noastră și ireversibilul fir logic al vieții.

Odată cu conștientizarea timpului care se scurge, ne simțim cuprinși de teamă: să fi fost, oare, asta totul? Tot ce am trăit până acum a reprezentat viața mea? Și acum, ce urmează? Pericolul apare, pe de o parte, la cei care au avut succese majore și nu pot să renunțe așa ușor la ele. Apare și la oameni care-și datorează succesul exclusiv tinereții, frumuseții sau atractivității lor. Aceste valori odată dispărute, se poate ajunge la disperare profundă, la depresii împinse până la nevroze. Apare și la oameni aflați la polul opus, care simt că viața trăită a fost percepută ca fiind trăită fără nici o satisfacție. Parteneriate eșuate, o profesie nesatisfăcătoare, copii care nu sunt așa cum au fost doriți, toate sunt motive declanșatoare de criză la vârsta a treia.

Psihologul, pe lângă lucrul în recunoașterea și asumarea rolului de bătrân, menţinerea unui echilibru emoţional şi a sentimentului de control asupra situaţiei, restructurarea cognitivă și modificarea stilului de viață, va încerca, împreună cu clientul să reevalueze talentele și posibilitățile de cele mai multe ori nefolosite, pe care acum bătrânul le poate activa. Important este să se încerce găsirea drumului spre de joc, spre bunăstare și senzația de utilitate.

În concluzie, cred că a devenit mai clar acum că fiecare din noi putem avea nevoie, la un moment dat de un psiholog. La întrebarea ”Când trebuie să apelăm la un psiholog?” răspunsul e simplu: "Când simțim nevoia". Dar... cât de mare trebuie să fie "nevoia" și despre ce fel de "nevoie" discutăm? Care sunt acele situații de viață în care psihologul ne poate ajuta? Psihologul sau psihoterapeutul pot interveni în situații foarte diverse, de genul:

·         atunci când suferim de tulburări de anxietate, depresie, obsesii, fobii, tulburări sexuale, tulburări ale apetitului sau tulburări ale somnului

·         atunci când ne simțim dezorientați sau incapabili să ne regăsim echilibrul după o pierdere sau un eșec; în momentele noastre de slăbiciune și vulnerabilitate, atunci când avem nevoie de un sprijin temporar pentru a ne regăsi pe noi sau pentru a "digera" o lovitură primită, pentru a-i găsi un sens și a trece mai departe

·         atunci când relațiile noastre cu ceilalți (rude, prieteni, partener sau cunoștințe) sunt deficitare, ceva nu se leagă dar nu știm ce, și oricum am da-o, nu iese bine; nu prea avem prieteni sau un partener stabil și nu știm de ce sau dacă avem, relația cu ei este un dezastru total; atunci când ceilalți ne reproșează lucruri pe care nu le înțelegem sau dacă suntem totuși de acord cu ei, nu știm cum putem îndrepta lucrurile; atunci când pur și simplu credem că relațiile noastre cu cei la care ținem pot fi îmbunătățite prin efortul nostru

·         atunci când nu suntem mulțumiți de noi înșine, de viața noastră, de realizările noastre; atunci când simțim că pur și simplu ceva e în neregulă cu noi înșine; atunci când simțim că am fi putut avea o viață mai bună, dar, din motive care ne scapă, nu am reușit; atunci când pur și simplu nu ne simțim bine în pielea noastră, fără a putea spune mai multe

Ți-am dat, dragă cititorului, cred, suficiente motive să fii convins că toți avem nevoie de psiholog... chiar și tu! Al cui număr de telefon îl ai la îndemână?

Te aștept și data viitoare să evoluăm împreună.

Cu drag,

Ștefania

IMAGINEA DE SINE. CINE EȘTI TU?

Iată, dragul meu cititor, o întrebare deloc simplă, la care eu personal a trebuit să meditez îndelung. Trebuie să te cunoști foarte bine și să fii suficient de sincer cu tine pentru a ști cine ești, a te accepta așa cum ești, cu bune și cu rele și îți mai trebuie și curaj pentru a-ți însuși experiențele trăite și lecțiile de viață predate de Univers.

Cine ești?

Cum te autoevaluezi ca persoană?

Care sunt trăsăturile care te caracterizează?

Cum te vezi în oglindă?

Care e imaginea ta de sine?

Tot timpul în căutare de sine, din ce în ce mai multe persoane văd că  poartă măști, măști sociale pentru a juca piese de teatru în viața lor. De ce avem nevoie de măști? De ce noi, oamenii, devenim la un moment dat una cu măștile pe care ni le construim?... Pentru a ne ascunde cearcănele și ridurile, dezamăgirile și tristețile și pentru a deveni persoana pe care dorim să o vadă ceilalți. Măștile ne ajută să fim ceea ce ne dorim. Măștile sunt ceea ce alții își doresc să fim pentru ei.

Cu toate acestea, eu personal am învățat să trăiesc o viață în care să-mi dau voie să fiu eu. Să nu mă las ascunsă de farduri și mime fericite. Să nu mimez fericirea acolo unde există durere și, mai ales, să am puterea de a lupta cu fața mea reală pentru a deveni mai bună. Mai zâmbitoare. Mai relaxată și mai fericită. Mai... EU, așa cum vreau să fiu!

Și acum vin și te întreb: tu ce faci cu tine? Cine ești tu și ce faci să fii ceea ce vrei să fii? Ai curajul să lupți să devii cea mai bună variantă a ta?... Zâmbesc. Știu deja răspunsurile ce se ridică din mulțime. Totuși eu te îndemn: cărțile de dezvoltare personală îți spun ce să faci... eu îți pun oglinda în față... ce faci tu cu aceste lucruri? Le folosești? Te ajută? Nu uita că informația fără acțiune e egală cu zero. Ridică-te și fă ceva pentru viața ta! Nu te lăsa subjugat de regulile și doctrinele ce ți le predau cei care cred în viața trăită ”competent”. Toți au impresia că știu mai bine cine ești, toți au pretenția că te cunosc și sunt chiar uimiți și te blamează pentru lipsă de transparență, când realizează că nu au ajuns nici măcar la nivelul de bază de cunoaștere a ta.

Începe să te cunoști cu adevărat prin a-ți bea o vreme bună cafeaua cu tine și a-ți povesti verzi și uscate. Despre calitățile și defectele tale, personalitatea ta, coeficientul de inteligență, inteligența emoțională, unde trebuie să încetinești ritmul și unde mai ai de săpat. Cine ești tu? Ești cu adevărat tu sau ești o copie a tot ceea ce vezi în jur? Iată întrebări la care ai face bine să reflectezi. În viteza cu care se trăiesc evenimentele în ziua de azi, gândurile se îndreaptă în atâtea direcții că ajungem să constatăm că nu mai suntem noi înșine nici măcar câteva minute pe zi. Dacă te setezi să trăiești ancorat în realitatea exterioară, nu vei face niciodată cunoștință cu tine însuți. Și să nu știi exact cine ești, să nu te fi afirmat pe tine însuți până acum e un impediment în calea stimei de sine, respectului de sine și a iubirii de sine. În aceste condiții, te trezești că accepți în viața ta tot ceea ce ți se impune, pentru că nu mai știi cine ești.

Așa că, trezește-te și haide astăzi să facem cunoștință cu adevărat.

Cine ești tu? Vorbește-mi despre tine. Cum te vezi tu? Ai curajul să spui în fața tuturor celor care suntem acum aici cine ești? Dacă știi cine ești, înseamnă că prima nevoie de acceptare este satisfacută și viitorul tău se întrevede bine. Dacă nu știi, nu-i nimic, de asta sunt eu aici. E important să-ți dai seama cine ești, unde te plasezi și unde te îndrepți în viață. Mă aștept la ceva mai mult decât: Ștefania, 1.75 înălțime, blondă, ochi verzi-căprui, carnet de conducere categoria B și îmi plac oamenii. Să ajungi să faci cunoștință cu tine, să conștientizezi că eul tău interior are nevoie de forța ta interioară, asta e adevărata cunoaștere de sine. Altfel, probleme peste probleme se vor prăvăli peste tine cu efect de avalanșă. Una din ele, care știu că te afectează, se află la nivel de iubire. Majoritatea cuplurilor se destramă pentru că partenerii nu au trecut prin procesul cunoașterii de sine. Și, neștiind cine sunt, încearcă să pară idealul pe care partenerul lor îl așteaptă, astfel ajungând să fie și ei și partenerii nefericiți.

Dacă cunoști cine ești tu în fața ta, acest lucru te ajută să fii bun, competent, unitar, stabil, capabil să iei decizii libere și să deții controlul asupra vieții tale. “Cine cunoaşte lumea este inteligent, cine se cunoaşte pe sine însuşi este luminat” spunea Lao Tse.

Te invit să faci un efort pentru a vedea cine ești, pentru a ști ce ai de făcut în viitor.

Pe curând,

Ștefania

PIERDUT ÎNCREDERE ÎN MINE… OFER RECOMPENSĂ PENTRU A O LUA ÎNAPOI!

Azi m-am oprit, dragă cititor, din a-ți pune oglinda în față pentru a-ți vedea singur slăbiciunile… Azi mi-am propus să reiau un subiect pe care l-am tratat în 7 pași într-un alt articol, și anume: încrederea în tine. De ce m-am oprit din a-ți oglindi slăbiciunile? Nu, nu pentru că am terminat să pun puncte pe ”i”, nu, ci pentru că uneori avem nevoie de câte o gură de aer, înainte de a ne afunda iar în străfundul ființei noastre pentru a curăța și a lustrui personalitatea.
Încrederea în sine… principiul de bază ce susține întreaga noastră imagine despre noi. Ai încredere în tine, știi cine ești și ce poți, iar toți ceilalți împrumută de la tine acest mod elegant de a se purta cu cu persoana ta. Profesional, toate lucrurile merg strună… șeful te consideră un om de bază, iar colegii te consultă. Sexul opus se uită admirativ la tine… partenerul parcă te iubește și te apreciază mai mult… Soarele zâmbește din ce în ce mai des pe strada ta, copacii îți fac proaspeți și veseli cu ochiul, totul pare impregnat cu parfumul fericirii. Existența pare minunată!
Și atunci, întrebarea mea este: de ce nu îi acordăm încrederii în sine importanța care i se cuvine? Iar răspunsul vine la fel de simplu: pentru că mulți dintre noi nu realizăm cine suntem, ce putem, cât de sensibili sunt ceilalți la valoarea pe care noi singuri ne-o atribuim și ce multe depind de încrederea noastră în noi. Ieri îmi spunea un client că nu știe de ce răbufnește, aproape din nimic, în relația cu ceilalți, dar 3 fraze mai înainte îmi spusese cât de frustrat este că nu poate să refuze pe cineva și că nu știe dacă a spune NU nu o să-i dăuneze în relația cu oamenii din jurul lui… și eu continuam să-i spun zâmbind că totul se trage de la încrederea în sine și în relațiile pe care el însuși știe că le poate dezvolta. Mulți dintre noi avem impresia că ne-am născut cu încrederea în noi înșine, că ea este un dat de la Univers, că ne aparține de fapt și de drept și că nu o să ne părăsească niciodată. Încrederea în sine face, însă, exerciții de acrobație pe cel mai subțire fir de ață. Este unul dintre cele mai delicate bibelouri de porțelan. Este un sentiment pe care îl construiești și îl realizezi în timp și apoi, odată construit, muncești la el să-l menții și să-l cizelezi mereu.
Încrederea în sine reprezintă unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care poți să le deții. Din cauza unei singure persoane, însă, sau a unui singur moment de răscruce ajungi să-ți pierzi încrederea în tine și în tot ce ține de tine. Din cauza unei pierderi, spre exemplu, ajungi să nu te mai regăsești. Te oprești brusc din a merge mai departe. Te-ai lovit de zid, zaci zdrobit la poalele lui, fără să mai găsești puterea să te ridici sau fără să mai vrei să te ridici vreodată. Îți plângi de milă și vrei să se oprească timpul. Apoi, încet-încet, de acolo, de jos, de unde ești, îți vrei încrederea înapoi. Și o cauți de zor printre obiectele pierdute din viața ta. Ce e de făcut? Unde să găsești ajutor când nu mai ai încredere în nimeni și în ajutorul nimănui?
Iar eu vin acum și-ți spun: dacă încrederea în sine e atitudine, atunci ia ATITUDINE! Scutură-te în fața nimicurilor și a lucrurilor insignifiante. Bucură-te de tine și de faptul că nu ai pierit în neant odată cu încrederea ta. Minunează-te de frumos atunci când îl întâlnești, cu inocența copilului ce a descoperit o lume nouă. Sunt dureri care, paradoxal, pot fi și fericite! Pentru că te scutură de tot ce nu ai nevoie și te ajută să te reconstruiești. Mai puternic și mai înțelept. Dacă nu ai totul acum, multumește-te cu acea părticică din tot pe care o ai. Este suficientă ca de la ea să-ți reconstruiești încrederea în tine. Nu mai aștepta să treacă peste tine oricum fiecare clipă. Învață să-ți asumi curajul și să o iei de la capăt. Ce ai de pierdut dacă încerci? Pentru că dacă stai… pierzi timpul… rămășița de încredere… stima… și ultimul suflu de aer rămas. Încetează să-ți faci rău de unul singur! Nu mai rememora la nesfârșit clipele de durere, recapitulează-le pe cele frumoase și privește spre cele care vor veni. De unul singur sau cu ajutor specializat.
Dacă spiritul nu mai poate să se bucure, lasă-ți simțurile să fie încântate. Bucură-te de aerul proaspăt de primăvară, de picăturile de ploaie care-ți mângâie fața, de lucrul frumos pe care l-ai tot văzut în vitrină și, iată, acum te-ai oprit să ți-l cumperi. Dacă o haină nouă sau un vin bun te fac mai fericit, atunci de ce să-ți refuzi această plăcere? Mulțumirea de sine trage dupa ea încrederea în sine. E primul pas.
“Ești singur numai atunci când nu mai ai să-ți spui nimic” spunea Tudor Mușatescu. Găsește ceva să-ți spui în fiecare dimineață când te trezești și minunează-te că poți să respiri. Stai de vorbă cu tine însuți ca și cu un bun prieten și apoi mergi și discută și cu alții. Socializarea ne face să ne simțim mai bine. Acceptarea celorlalți ne oferă un punct de sprijin pentru acceptarea proprie.
”Cred în mine, cred în încredere!”. Dacă vrei să-ți recapeți încrederea, trebuie să crezi în ea, în posibilitatea ta de a o recăpăta, iar una dintre cele mai importante etape de recucerire a încrederii este cea de a simți că începi să o ai. Impresia pe care o ai despre tine contează enorm. Dacă nu mai ai optimism, mimează-l. Invocă speranța ca pe o sursă sigură de putere. În fața ta se află viitorul, nu trecutul. Cere ajutor oamenilor de valoare care te înconjoară și, sub nicio formă, nu te gândi că nu-l meriți. “Iubește-mă când o merit cel mai puțin; atunci am nevoie cel mai mult”, spune un vechi proverb chinezesc.
Tu doar să vrei! Restul se construiește pe urmă…

Pe curând,
Ștefania

TOȚI AVEM NEVOIE DE PSIHOLOG. CHIAR ȘI COPIII! – partea 1

De multe ori aud în jurul meu replica: ”Ce, sunt nebun, ca să trebuiască să merg la psiholog??” și de fiecare dată îmi vine în minte întrebarea prostească: ”Ce, trebuie să fii nebun ca să vii la psiholog??”. Tristețea îmi este cu atât mai mare în acele momente, cu cât aud acest lucru în egală măsură de la oameni care poate nu înțeleg semnificația acestei nobile profesii, dar și de la oameni cu un nivel de cultură și educație de la care pot spune cu certitudine că am pretenții...

Cu toții avem probleme, unele mai mari, altele mai mici. Cine nu are probleme să arunce primul piatra... Fie că trăim o stare conflictuală la serviciu din cauza șefului, a colegilor, a sarcinilor mult peste capacitățile noastre sau, dimpotrivă, a sarcinilor rutiniere care nu ne satisfac deloc... Fie că acasă avem un partener cu care nu ne înțelegem, copii care se dezvoltă altfel decât ne-am dori noi, părinți conflictuali sau nu avem partener și singurătatea doare... Trecem printr-un divorț, moartea cuiva drag care ne sufocă, șomaj, depresie la schimbarea anotimpurilor sau la venirea sărbătorilor, o stare de concubinaj care ne inculpă, anxietate, iritabilitate generalizată, schimbarea opțiunii profesionale, alegerea unei meserii la început de drum spre maturitate.... toate acestea și încă multe alte probleme pot găsi un răspuns viabil în cadrul intim și confidențial al unui cabinet de psihologie alături de un adevărat specialist.

Un psiholog pentru fiecare în parte

Un articol recent al meu se referea la suferințele prin care suntem nevoiți să trecem în viață cu toții. Și spuneam că fiecare suferință vine să-ți arate că există anumite probleme legate de subiectul respectiv pe care Universul ți le pune în față tocmai pentru a le rezolva.  Dacă atunci când te tai, nu ai simți durere, n-ai ști că ai fost rănit și n-ai trata rana respectivă. Și dacă n-ai trata rana, ea s-ar infecta și ți-ar face mai mult rău. La fel și cu viața noastră psihică, sentimentală și mentală: atunci când doare, ne dă de știre că există niște conflicte nerezolvate legate de acel aspect al vieții noastre, conflicte pe care e bine să le rezolvăm pentru a ne dezvolta curați pe mai departe. Dacă le vom ignora, ele se vor croniciza cu siguranță și vom ajunge să creștem plini de paraziți în mintea și sufletul nostru, ca un copac năpădit de șomoioage de vâsc care, până la urmă, vor sufoca copacul din care s-au hrănit și-l vor omorî.

Ți se pare că șeful tău sau colegii nu te respectă suficient de mult și acest lucru îți provoacă multă suferință. Bineînțeles că ceilalți sunt de vină și au ceva cu tine... Însă, culmea, nici partenerul de viață nu te respectă foarte mult, nu ține seama de părerile tale și lumea ți se pare că este nedreaptă. Oare ce au toți oamenii ăștia cu tine? Tu nu le-ai făcut nimic rău, iar ei te fac să suferi... Dacă astfel de lucruri se întâmplă în viața ta trebuie să-ți spun că e cazul să cauți un psiholog, pentru că s-ar putea ca și ceilalți să aibă o problemă, dar și tu să nu fii tocmai curat ca lacrima! Știu că este dureros impactul cu o asemenea informație, dar din punctul meu de vedere, e cel mai important pas pe care poți să-l faci pentru tine: acela de a recunoaște problema din tine și de a fi dispus să lucrezi pe ea, până când nu va mai fi o problemă. Acceptarea și conștientizarea faptului că ai niște conflicte interioare nerezolvate, poate fi primul pas în redevenirea ta ca om și în modelarea variantei tale celei mai bune.
Recunosc, doar oamenii cu adevărat curajoși și care vor să trăiască frumos acceptă adevărul despre ei și despre viața lor. Uneori poate fi tare dureros să te confrunți tu cu propriile-ți frustrări și știu asta din toate discuțiile mele cu clienții vechi, care au trecut prin toate furcile caudine, m-au urât probabil de cele mai multe ori, dar care mi-au mulțumit înzecit după luni întregi de luptă cu durerile vechi și grele. Mi-au spus și le-am crezut fiecare cuvânt, că nimic nu se compară cu eliberarea simțită ulterior, cu confortul lor psihic la final de travaliu și cu încrederea că, dată viitoare când li se va mai semnala o problemă nerezolvată, vor fi mult mai pregătiți să o privească în față...

Un psiholog pentru cupluri

Atunci când psihologul are de-a face cu cupluri, scopul actului psihologic este acela de a permite, între parteneri, fluxul de energie și de interacțiune benefic amândurora, de a facilita cunoașterea reciprocă și acceptarea necondiționată, acolo unde cei doi caută schimbarea celuilalt mai presus decât orice alt scop. De cele mai multe ori lucrurile pe care le imputăm partenerului sunt strict legate de propria noastră persoană, iar nemulțumirea, în loc să fie îndreptată către noi, o aruncăm în spatele celuilalt, ușor fiind să spunem că alții sunt de vină, iar noi, ușă de biserică! Aici intervine psihologul. El nu va fi cel care împarte dreptatea în cuplu, pentru că nu e nimic de împărțit, ci va fi cel care echilibrează lucrurile, care face ca fiecare partener să se privească întâi pe sine și apoi pe sine în comuniune cu celălalt, care va descărca nemulțumirile și frustrările acumulate în timp de cei doi și va oferi o direcție curată și benefică pentru realizarea prin familie și prin dragoste. Scopul său va fi acela de a vedea care este mișcarea naturală a cuplului, care sunt obstacolele care se așează în calea fericirii naturale a partenerilor și de a găsi, împreună cu partenerii, soluții de a depăși aceste obstacole. Mereu vor fi obstacole, teren accidentat cum se spune în activitățile cu tentă sportivă, căci așa e viața, un sport antrenant pe un teren de atletism cu 100 de metri garduri! Ceea ce cuplurile uită cu destul de mare ușurință este că ”garduri” există în viața tuturor, mai multe sau mai puține de 100, că nu se poate face abstracție de ele și că din moment ce ele există este necesar să le acorzi atenție pentru a nu-ți rupe gâtul alergând. Un alt lucru pe care cuplurile îl uită este că de fiecare dată când întâlnești un ”gard”, poți să simți diverse emoții – furie, bucurie, neputință, revoltă, abandon, ambiție. Din momentul în care începi să ai asemenea stări, important e să știi ce faci cu ele. Scopul întâlnirii cuplului cu psihologul este și acela de a analiza ce simt partenerii în întâlnirea cu ”gardul”. Există parteneri care încearcă să se comporte ca și când nu ar exista niciun gard. Alții poate văd în gard ceva din experiențele anterioare proprii, ceva ce nu-i lasă să meargă mai departe. Sau alții care găsesc interesantă o altă provocare în calea fericirii eterne. Sau, un caz mai deosebit și care necesită o atenție mai deosebită, pot descoperi că gardul este doar vârful aisbergului, acel 10% care se vede din ceva complicat și cu rădăcini adânci în creșterea și devenirea sa ca om.

Primul lucru pe care un psiholog trebuie să-l facă atunci când are de-a face cu un cuplu este acela de a opri lanțul de acuze reciproce dintre parteneri, de a opri starea incisivă și frustrantă de provocare reciprocă ca într-un joc fără sfârșit. În funcție de acest pas, cuplul va păși mai devreme sau mai târziu, mai bine sau mai strâmb pe calea autocunoașterii și a intercunoașterii.

Vom continua data viitoare să vorbim de ce și copii au nevoie de psiholog. Chiar și bătrânii (deunăzi, văzând că la mine la cabinet vine un bătrân, o cunoștință mai curioasă m-a întrebat: ”Dar la ce-i mai trebuie domnului să vină la psiholog, la cât e de bătrân??”). Dar până atunci îți propun un moment de sinceritate al tău cu tine, răspunzând la câteva întrebări:

Care este mișcarea naturală a cuplului din care faci parte? Către ce se îndreaptă el?

Ce acuze găsești pentru celălalt?

Ce acuze îți aduce ție partenerul?

Cum te comporți tu în fața gardurilor?

Ce este acel 90% ce se ascunde sub gardurile pe care tu le recunoști?

Fii atent, căci atunci când gardurile devin prea dese, prea înalte sau prea puternice și voi ca și cuplu nu faceți nimic, treptat veți începe să vă simțiți depășiți și veți începe să vă pierdeți plăcerea de a fi împreună. Iar acesta nu va fi decât începutul sfârșitului... Este dificil să tot sari garduri și ele să se tot înmulțească!... Caută să ai la îndemână mereu numărul de telefon al unui psiholog priceput care să vă îndrume să depășiți corect gardurile care apar, să le abordați direct și să le faceți să dispară pentru totdeauna.

Te aștept și data viitoare să evoluăm împreună.

Cu drag,

Ștefania

CÂND CREZI CĂ SUFERINȚA ÎN DRAGOSTE E CEL MAI MARE DUȘMAN AL TĂU...

Cu toții am trecut prin cel puțin o relație de dragoste. Știm, așadar, că afecțiunea se manifestă altfel în diferite etape ale relației: la început există nevoia de "contopire" cu partenerul, totul este minunat, avem senzația că suntem într-o uniune perfectă cu acesta. Apoi urmează faza de siguranță și conștientizare, în care, stăpâni pe noi și pe dragostea celuilalt, redevenim treptat omul rațional de dinaintea relației. Această fază este mai lipsită de strălucire, pentru că începi să percepi diferențele dintre tine și partener, la nivel de caracter, atitudini sau principii, care îți pot întări cuplul – ”contrariile se atrag” – sau îl pot eroda – pentru că doar ”cine se aseamănă se adună”. Undeva, în această fază, sau între ea și cea de a treia, de abandonare a relației în obișnuință și rutină, apare și suferința. Suferința că relația nu e ce ai visat, suferința că partenerul este altcineva decât ai crezut tu că este, suferința că el nu este ca tine sau că, dimpotrivă, este atât de asemănător ție că îți este imposibil să-l accepți...

Paradoxal, îți voi spune acum că această durere, această suferință poate fi cel mai veritabil prieten al tău. Durerea în sine are întotdeauna un scop valoros. Dacă nu am experimenta durerea, nu am avea cum să ne dăm seama că undeva este o problemă căreia trebuie să-i acordăm atenție. Ea poate trezi în tine conștiința că trebuie să faci ceva. Și chiar dacă ai să faci ochii mari de uimire și zâmbetul tău va citi amar cuvintele mele, eu tot am să încerc să-ți arăt de ce spun acest lucru.

Se pare că durerea este una din temerile majore ale oamenilor. Totuși, durerea, de orice fel ar fi ea, fizică, psihică, sufletească, are rolul de a ne trezi din starea de apatie, obișnuință, uzanță în care intrăm deseori și să ne dea de știre că undeva, rutina în care ne cufundăm ne face un mare rău. Atunci când te doare o parte a corpului, durerea reprezintă un semnal că ceva nu funcționează corespunzător în acel loc. Poate că ai mâncat prea mult, prea puțin, poate că ai stat în curent sau ai făcut prea mult efort, oricare ar fi cauza, dacă apare suferința, noi știm în acel moment că e bine să ne oprim și să analizăm ce e rău din ce facem. În același mod, atunci când ne adâncim în stări și emoții, în relații care nu ne sunt benefice nouă, psihicului și sufletului ce ne-au fost date, intrăm în unda de avertizare care ne spune că linia pe care o urmăm nu este cea potrivită. Situația devine problematică abia atunci când alegem în mod constant același tip de relații și persoane care știm că produc suferință sub o formă sau alta. Traseul relației este prevestit de  anumite gesturi, cuvinte sau atitudini care pot declanșa o percepție negativă a sinelui, o devalorizare a noastră sau o speculare a părților noastre sensibile. Și atunci ni se conturează în minte aceleași întrebări: "Oare ce s-a întâmplat de am ajuns exact în locul în care am mai fost și pe care nu mi l-am dorit? De ce nu am văzut de la început cum este partenerul? Se întâmplă ceva cu mine de atrag numai astfel de relații care mă fac să sufăr?"

Răspunsul e revelator: PENTRU CĂ NU ÎNVEȚI LECȚIA CUNOAȘTERII DE SINE. Când vine vremea schimbării primim semne, atenționări și mesaje din Univers. Câteodată ele trebuie să fie dramatice, pentru că altfel nu le dăm atenție. Suferința este, astfel, un semn al schimbării care trebuie să se producă în tine și în raporturile tale cu oamenii. Primești semne ale unei schimbări ce se apropie? Le acorzi atenție? Ce tipare ale schimbării apar în viața ta, pentru a te atenționa că nu ești pe linia bună? Asupra cărei părți din tine te concentrezi, astfel încât să poți produce aceste schimbări? Când acorzi atenție semnelor care-ți apar în cale, în loc să le consideri o sursă de durere și suferință, te poți pregăti și poți începe să lucrezi, astfel încât schimbarea să constituie o binecuvântare așteptată și nu o surpriză neașteptată și dureroasă.

Observ din ce ce în ce mai mult oameni cu suferințe sentimentale și mă întreb dacă vreodată au fost recunoscători pentru suferința lor. Din punct de vedere spiritual, durerea este cea care ne salvează pentru că o dată cu ea, ne eliberăm și ne reîntoarcem la drumul nostru normal și firesc. Toate experiențele pe care le trăim la un moment dat poartă cu ele o lecție. Fie că astazi te doare viața ta profesională sau sentimentală, înțelege că nimeni nu a pornit un complot împotriva ta și că doar făcând schimbările potrivite poți să te reîntorci la starea ta naturală.

Îți repet, pentru a fi sigură că m-ai înțeles foarte clar: durerea este cea mai mare eliberare a ființei tale răvășite de alegeri greșite. Depinde doar de tine să accepți provocarea și să te schimbi. Dacă simți că poți, scrie-mi despre durerea ce te macină în acest moment și împreună vom încerca să deslușim cea mai benefică schimbare pe care ai putea s-o faci.

Pe curând,

Ștefania

AUTOSABOTAREA DIN VIAȚA INTERIOARĂ

Dragul meu cititor, vreau acum să-ți pun o întrebare simplă, dar care pe mulți cărora le-am adresat-o i-am pus pe gânduri: până când vei mai continua să te autosabotezi?... Această întrebare vine dintr-un lung șir de alte întrebări care îți macină și ție subconștientul, chiar dacă nu recunoști acest lucru: De ce iei decizii greșite în mod inconștient? Ce nu e în regulă cu tine? De ce nu poți să faci ce dorești și să fie bine? De ce ți se întâmplă numai nenorociri? De ce? De ce tu?

Drumul dezvoltării de sine și al puterii interioare pe care am pornit acum 13 săptămâni nu este un lucru ușor, am spus asta încă de la început, vor apărea mereu momente în care vei avea senzația că tot ce povestesc eu aici nu ți se potrivește deloc, că tu și viața ta sunteți unici și că nu poate veni nimeni să te bage într-un tipar. Iar eu nu vreau să te contrazic, căci până nu experimentezi pe pielea ta propriile eșecuri și apoi unica dorință să te agăți de ceva, un cuvânt, fie el chiar și dureros, dar care să te ridice puțin la suprafață pentru o gură benefică de aer, nimic nu are valoare. Atâta știu: că dacă ești aici, întâmplător sau nu, înseamnă că ceva din tine a rezonat cu cuvintele spuse și atunci nu pot decât să mă bucur de încă un prieten care mă însoțește pe acest drum. ”Fiecare ia de la viață atât cât vrea și atât cât poate” spunea atât de frumos cineva... Ia și tu din tot ce citești cât vrei și cât poți și dezvoltă în tine cât mai mult și cât mai multe! Iar eu voi fi mereu aici, ori de câte ori vei simți nevoia să rezonezi cu cineva...

Am tot spus și continui să repet că oamenii te tratează așa cum, inconștient, tu ceri să fii tratat. Cerințele tale inconștiente determină în ce fel ceilalți se vor purta cu tine. Totul se leagă de viața ta interioară invizibilă. Ce este această viață interioară invizibilă? Este modul în care tu simți despre tine, despre viață, despre muncă, relații și orice lucru existent în jurul tău. Este modalitatea ta subiectivă de a vedea realitatea obiectivă. De cele mai multe ori modul acesta propriu de a judeca lucrurile nu se potrivește cu ceea ce este în realitate, de unde și discrepanțele între ceea ce credem că e bine pentru noi și ceea ce primim în viața noastră de la Univers, care întotdeauna echilibrează lucrurile.

Nu uita: primești în viață întotdeauna atât cât simți că meriți. Degeaba îți spui că meriți, dacă adânc în sufletul tău încă nu știi să pui preț pe tine și să-ți dai valoare. Învață să fii atent la viața ta interioară și la credințele tale, pentră a-ți da seama de ce ți se întâmplă lucrurile care ți se întâmplă. Viața ta interioară reprezintă modul în care comunici Universului și modul în care arăți oamenilor ceea ce crezi că meriți înainte să folosești cuvintele. Nu vei putea niciodata să primești ceva, dacă tu în adâncul sufletului tău nu crezi că meriți acel ceva. Atunci când te întâlnești cu cineva, aceste semnale tăcute care vin din interiorul tău sunt primele lucruri pe care acea persoană le percepe despre tine. Suntem adesea conduși să acționăm împotriva noastră de o slăbiciune nedectată care vrea să pară un punct forte. Acesta este autosabotajul secret. El intervine în treburile noastre personale și profesionale de multe ori. El te împiedică să îți atingi obiectivele pe care ți le stabilești în mod conștient în toate aspectele vieții noastre.

De unde vine acest autosabotaj? De cele mai multe ori el provine dintr-o slabă comunicare internă cu tine. Este o stare de neînțelegere interioară bazată pe mesaje nepotrivite în legătură cu meritul nostru de sine. Cu alte cuvinte am învățat să vorbim incorect noi cu noi. Când eram bebeluși ne plăcea de noi, ne iubeam pentru că eram centrul universului nostru și asta ni se părea perfect, dar pe măsură ce am crescut, în baza părerilor celorlalți, am învățat să vorbim cu noi într-un mod în care ne sabotăm meritul de sine și valoarea.

Iată și câteva semne de autosabotare:

Asumarea prea multor responsabilități

Așteptările nerealiste

Interpretarea problemelor drept atacuri personale din partea celorlalți

Graba exagerată și pierderea răbdării în orice

Amânarea începerii unui lucru sau nefinalizarea unuia început

Acțiunile impusive fără a lua în considerare consecințele

Pierderea concentrării

Mâncatul, băutul sau cheltuieli excesive

Ignorarea/minimalizarea problemelor de sănătate, relații sau loc de muncă

Criticarea exagerată a celorlalți și a ta

Ignorarea propriilor emoții, dar și pe ale altora

Vestea bună este că avem capacitatea să ne revenim, să redevenim acele persoane care se plac complet, să ne iubim și să ne acceptăm în totalitate și să scăpăm de acest sabotaj care ne blochează.

Un exercițiu simplu de eliminare a autosabotajului este vorbitul frumos cu tine însuți. Vorbește frumos cu tine pentru că mintea ta te ascultă întotdeauna. Nu-ți spune când ai greșit că ești un prost. Mai degrabă râzi de tine și zi ștrengărește: ”Oops, am făcut-o din nou! Va trebui să mai lucrez la mine!”. Apoi mergi mai departe!

Dacă în acest moment te afli într-un punct în care pur și simplu nu știi ce anume te împiedică să-ți atingi obiectivele pe care ți le-ai stabilit, probabil că undeva te autosabotezi. Nu sta! Preia controlul asupra vieții tale, sau vei rămâne veșnic blocat și nefericit. Și mai mult, dacă vrei sa faci primul pas spre a stopa lucrurile dăunătoare în viața ta, știi ce ai de făcut. Ți-am tot repetat! Iubește-te așa cum ești! E mai mult decât un îndemn. E un proces prin care sunt gata să te ghidez și în articolele viitoare.

Pe curând,

Ștefania

INTELIGENȚA EMOȚIONALĂ, MAI IMPORTANTĂ DECÂT CEA RAȚIONALĂ

Foarte mult timp cercetătorii se ghidau, în aprecierea valorii unei persoane, pe nivelul inteligenței raționale (I.Q.). Oamenii deja știau că există un test de inteligență și veneau la psiholog cerând ei înșiși testarea cu acel instrument. Totuși, treptat, oamenii de știință au început să observe că oameni cu diplome echivalente ca valoare au performanțe diferite, unii agățându-se de slujbe medii, în timp ce alţii făceau salturi impresionante în drumul lor către succes. Și atunci s-au născut întrebările: Cum de copii cu o inteligenţă vie şi care promiteau foarte mult în copilărie au eşuat  la maturitate în mediocritate, iar alţi copii care nu se distingeau prin nimic deosebit în școală au reuşit în viaţă? De ce vedem cupluri care se ceartă pe fleacuri şi apoi se despart şi perechi care, deşi se confruntă cu tensiuni, nu se destramă şi chiar își întăresc atașamentul în cuplu și sunt fericite? Răspunsul la toate aceste întrebări ţine cont de faptul că noi "decidem şi gândim sub influenţa sentimentelor", după cum ne sugerează psihologul Daniel Goleman, autorul cărții revelatoare ”Inteligența emoțională”.

Astfel, s-a descoperit că adevărata măsură a inteligenţei nu este I.Q. (inteligența rațională), ci E.Q. (inteligența emoțională). "Marea revoluţie a anilor 2000 constă în revanşa sentimentelor asupra inteligenţei", ne asigură Daniel Goleman în cartea sa.

În prezent, când ne referim la inteligenţă, înţelegem cel puţin două lucruri: intelectul (IQ) şi inteligenţa emoţională (EQ). "În mod tradiţional, puterea creierului este dată de IQ, însă cu cât lumea devine mai complexă, inteligenţa emoţională trece pe primul plan"(Daniel Goleman). O persoană inteligentă emoţional este abilitată în patru domenii: identificarea emoţiilor, înţelegerea emoţiilor, reglarea emoţiilor şi folosirea emoţiilor.

La o comparație rapidă a celor două tipuri de inteligențe, observăm că:

IQ-ul:

·         ne ajută să facem socoteli

·         ne ajută să procesăm informaţii

·         se bazează pe logică

·         ne ajută să rezolvăm probleme

·         ne ajută să reuşim la şcoală

·         în decursul vieţii IQ-ul este relativ constant

EQ-ul:

·         ne ajută să ne înţelegem pe noi înşine şi să ne motivăm

·         ne ajută să luăm decizii (fără emoţii nu poate fi luată nici o decizie)

·         ne ajută să comunicăm şi să ne înţelegem mai bine cu alţi oameni şi să construim relaţii puternice, care durează

·         ne ajută să ne schimbăm, să evoluăm

·         ne ajută să învăţăm din experienţă

·         ne ajută să fim creativi

·         ne ajută să reuşim la locul de muncă şi în viaţă

Însă intelectul prezintă și unele dezavantaje:

·         funcţionează bine doar când suntem calmi

·         funcţionează încet, sau mai încet decât inteligenţa emoţională; din această cauză nu ne putem baza pe IQ atunci cînd ne aflăm în situaţii critice sau cînd trebuie să luam rapid decizii

·         este un predictor slab al succesului nostru în viaţă, însă un bun predictor al succesului nostru în şcoala tradiţională

·         rămîne relativ constant toata viaţa

În oglindă privind lucrurile, inteligența emoțională:

·         funcţionează bine în orice situaţie

·         funcționează rapid, sau mai rapid decât IQ-ul; din această cauză ne putem baza pe EQ când ne aflăm în situaţii critice sau când trebuie să luăm rapid decizii

·         este un predictor puternic al succesului nostru în viaţă

·         poate creşte, chiar foarte mult, de-a lungul vieții individului

Numeroase cercetări făcute în scopul identificării superiorității unui tip de inteligență asupra altuia au demonstrat un lucru care vine să susțină, dacă mai era cazul faptul că inteligența emoțională este superioară celei raționale, și anume: testarea cu diferite instrument a cercetătorilor din prestigioasele institute de cercetare au evidențiat faptul că cei mai valoroşi cercetători nu au un IQ foarte ridicat sau diplome dintre cele mai prestigioase, sunt însă persoane foarte echilibrate din punct de vedere emoţional, capabile să facă faţă cu succes momentelor de criză.

Succesul nostru la locul de muncă sau în viaţa personală depinde 80% de inteligenţa emoţională şi doar 20% de intelect. În cazul liderilor, inteligenţa emoţională contribuie cu până la 90% la succes. Asta nu înseamnă că rolul IQ-ului trebuie neglijat. IQ-ul continuă să fie important, dar nu cel mai important. Creierul omului, înainte de toate, este făcut ca să iubească, abia apoi să raționeze.

Viaţa şi experienţa fiecărui individ arată că, spre deosebire de IQ, care nu se schimbă mai deloc după adolescenţă, inteligenţa emoţională este, în mare parte, învăţată, şi continuă să se dezvolte pe măsură ce înaintăm în vârstă şi învăţăm să cunoaştem emoţiile şi sentimentele şi să le utilizam pozitiv. Poate că nu întâmplător se vorbeşte în popor de maturizare, care, în fond, este potenţialul de a învăţa abilităţile practice bazate pe componentele EQ. Aceasta este marea revoluţie a anilor 2000: supremaţia trăirilor sufletești care ia locul spiritului materialist al gândirii reci, al gestiunii şirurilor de cifre, al statisticilor şi deciziilor luate obiectiv, rece, strategic, ”de sus”. Adevăratele valori asupra cărora merită să medităm și noi mai mult se dovedesc a fi: intuiţia, blândeţea, simpatia, puterea de concentrare, înţelegerea, empatia.
Tu pe care le-ai exersat în această zi măreață? Te las să te gândești...

Te aștept și data viitoare să evoluăm împreună.

Cu drag,

Ștefania

Lecția 6 pentru viață - Povestea celor 1000 de bile

Pe măsură ce înaintez în vârstă îmi plac din ce în ce mai mult dimineţile de sâmbătă. Poate că din cauza liniştii pe care o simt atunci când mă trezesc înaintea multor oameni, sau poate că este doar bucuria neascunsă că nu trebuie să fiu la serviciu. Oricum ar fi, primele ore ale dimineţilor de sâmbătă sunt cât se poate de plăcute.

Acum câteva săptămâni, savurând prima cafea a unei astfel de dimineţi de sâmbătă, am pornit radioul. Ceea ce a urmat a devenit una din acele lecţii pe care viaţa ţi le dă din când în când. Iată despre ce e vorba:

La radio rula o emisiune matinală interactivă, cu păreri exprimate telefonic de ascultători pe tema emisiunii, punctate din când în când de anunţuri ale crainicului prin care îi asigura pe aceştia că le stă la dispoziţie în fiecare zi a săptămânii, inclusiv în dimineţile de sâmbătă până la prânz.

La un moment dat a intrat în direct un ascultător care dorea să povestească, oricui dorea să asculte, povestea celor 1000 de bile, ceea ce mi-a captat atenţia. Avea o voce gravă, fermă, dar deosebit de calmă.

Şi iată povestea lui, spusă crainicului radio:

”Se pare că eşti tare ocupat cu acest serviciu la postul de radio: să ai o emisiune zilnic, inclusiv sâmbăta dimineaţa, nu e un lucru uşor. Sunt convins că te plătesc bine dar cred că e o ruşine că te ţin departe de familie atât de mult timp. E foarte dureros că în aceste sâmbete în care ai lucrat ai pierdut primul concurs de dans al fiicei tale, primul meci de fotbal al fiului tău, şi câte altele... Dă-mi voie să-ţi spun ceva ce pe mine m-a ajutat să-mi stabilesc şi să-mi urmăresc priorităţile. Este povestea celor 1000 de bile.

Vezi tu, într-o dimineaţă de sâmbătă ca şi aceasta m-am aşezat la masă şi am făcut puţină aritmetică:

·         un om trăieşte în medie 75 de ani. Ştiu că unii trăiesc mai mult iar alţii mai puţin, dar media este asta -75 de ani;

·         am înmulţit 75 cu 52 şi am obţinut 3900, adică numărul de zile de sâmbătă pe care le trăieşte în medie un om;

·         deoarece la acel moment aveam deja 55 de ani, am socotit câte zile de sâmbătă trăisem deja, adică 55x52, adică aproape 2900 de sâmbete;

·         am socotit apoi că dacă voi trăi 75 de ani, mi-au mai rămas aproximativ 1000 de sâmbete.

După ce am terminat cu aritmetica, am trecut prin 3 magazine de jucării şi am cumpărat 1000 de bile de sticlă, din acelea cu inserţii colorate, cu care se joacă copiii. Şi am trecut prin 3 magazine pentru că nici unul nu avea 1000 de bile. Oricum, până la urmă le-am cumpărat, le-am dus acasă şi le-am pus într-un vas mare şi transparent..

De atunci, în fiecare sâmbătă dimineaţă, am scos câte o bilă şi am aruncat-o. Am realizat că observând cum se micşorează numărul bilelor din vas am devenit tot mai concentrat pe lucrurile care contează cu adevărat în viaţă. Nimic nu te motivează şi nu te ajută mai mult în a-ţi stabili priorităţile în viaţă decât simpla imagine a timpului tău scurgându-se.

Şi acum, dă-mi voie să-ţi mai spun un singur lucru înainte de a închide şi a merge să-mi trezesc familia pentru a lua împreună micul dejun: în această dimineaţă am scos din vas ultima bilă. Mă gândesc că dacă apuc sâmbăta următoare, sau şi pe cealaltă...pur şi simplu mi s-a dat puţin timp în plus. Şi singurul lucru pe care orice om îl va accepta, este puţin timp în plus.

Mi-a făcut plăcere să vorbesc cu tine şi, sincer, îţi doresc să ai parte de mai mult timp cu familia ta. Iar mie îmi doresc să mai fiu pe-aici şi să ne mai întâlnim pe acest post de radio.

Bună dimineaţa şi ... la revedere!”

În liniştea care a urmat ai fi putut auzi până şi căderea unui ac pe podea. Aşa cum v-am spus, această poveste a fost una dintre acele lecţii pe care ţi le dă viaţa atunci când te aştepţi mai puţin.

Şi e o lecţie pe care eu încerc să o învăț...