CÂND TATĂL E ABSENT SAU FENOMENUL DE SLĂBIRE A FUNCȚIEI PATERNE

Discutam în articolul anterior despre importanța tatălui în creșterea și evoluția copilului. Și spuneam că tatăl deține, în cadrul acestui complex rol, mai multe funcții, toate foarte importante și unice în psihicul copilului: funcția de separare – favorabilă – a copilului de mamă, funcția de identificare a copilului cu el (directă în ce privește copilul-băiat sau indirectă în ce privește copilul-fată), cea de echilibrare afectivă a mamei, echilibrare ce se va repercuta și asupra copilului și funcția de reglementare a puterii în familie , și de inducere a regulilor și comportamentelor dezirabile.

Ce se întâmplă, însă, atunci când cel ce ar trebui să ofere atât de multe și de importante lucruri este absent sau prea puțin interesat de copilul ce se dezvoltă chiar lângă el? Vom discuta, drag cititor, în cele ce urmează despre toate aceste aspecte...

 

Slăbirea funcție paterne

Când vine vorba de absența tatălui din viața copilului, explicațiile psihologice sunt simple: tatăl nu este în viața copilului și n-a fost niciodată. Ce se întâmplă, însă, în spatele fenomenului numit de psihologi ”slăbirea funcției paterne”? În acest sens vom înțelege prin ”slăbire” incapacitate, neputință, carență și vom încerca să abordăm pe rând toate situațiile posibile:

 Absența fizică

Maturizarea copilului presupune recunoașterea tatălui ca persoană importantă ce face parte din viața lui. Această recunoaștere este necesară în rezolvarea complexului lui Oedip. Absența frecventă riscă să îngreuneze procesul de identificare ce caracterizează atât pe băiat, cât și pe fată. Frecvent, mama are tendința de a-și asuma ambele roluri (patern și matern), ceea ce constituie, cel mai adesea, un factor perturbator pentru copil. Trebuie să facem deosebirea dintre absența zilnică și absența de lungă durată, întrucât ele nu au aceleași efecte asupra dezvoltării și organizării personalității copilului. Absența tatălui plecat la lucru nu îl perturbă pe copil, atâta timp cât ea este echilibrată. Nu trebuie însă să existe o discontinuitate. Aceste absențe ar putea prezenta și unele avantaje: pentru că tatăl oferă imaginea unui statut social, autoritatea este mai bine acceptată de copil dacă ea se manifestă cu intermitențe. O prezentă constantă a tatălui lângă copil l-ar obliga pe tată să se ocupe de tot și să anuleze, în acest fel, rolul mamei. De cealaltă parte, absența de lungă durată prezintă inconveniente evidente. Dar chiar și așa, mama poate să compenseze această absență printr-o constantă "evocare" a imaginii tatălui. Foarte important este ca soția unui bărbat mai mult plecat din sânul familiei să nu propage imaginea unui tată care și-a abandoanat copiii și pe mama lor, lăsându-i pe toți singuri în fața dificultăților.

 

Absența morală a tatălui

Mulți dintre tați nu sunt preocupați de viața familială. Ei lasă soția cu toate grijile educative ale copilului, iar în acest moment putem vorbi despre carențe importante în autoritate. ”Demisia” tatălui din rolul de control, pe de o parte, și slăbirea rolului său în viața familială, pe de altă parte, antrenează un dezechilibru global al copilului care va avea posibilitatea să sară regulile și să le nesocotească, considerând chiar normal să se poarte în acest fel.

 

Despărțirile între părinți

În condițiiile în care părinții divorțează, iar copilul este mic, acesta este încredințat, adesea, mamei; constatăm, deci, o absență fizică a tatălui. Dar ceea ce pare hotărâtor din punct de vedere psihologic pentru copil sunt condițiile în care se desfășoară divorțul. Copilul acceptă mai greu despărțirea de unul din părinți, în speță tatăl, când părinții se sfâșie reciproc, mama putând oferi o imagine negativă – nocivă – a tatălui. În acest caz, părintii trebuie să aibă grijă de echilibrul psihic al copilului lor mic, încercând să-i explice motivele despărțirii fără să strice nici imaginea de sine și nici imaginea celuilalt. O bună înțelegere între părinți este garantul funcției paterne.

 

Decesul tatălui

Dispariția tatălui în acest fel conduce de cele mai multe ori la disfuncționalități în evoluția armonioasă a afectivității copilului, în special a copilului-băiat. Acesta riscă să rămână prea atașat de mama sa, întrucât nu are nici un rival care să-l motiveze să se depărteze sau să-l demotiveze să și-o dorească oedipian pe mamă. Bineînțeles că în acceptarea/neacceptarea morții tatălui de către copil apar mai mulți factori influențatori: concepția copilului asupra morții, personalitatea copilului, atitudinea mamei față de deces, continuarea evocării tatălui ca înger păzitor al copilului. Pierderea tatălui este cu atât mai traumatizantă, cu cât mama este neajutorată și slabă în fața situației. Copilul se refugiază atunci în lumea visului în care tatăl său mai este încă prezent, continuându-și viața într-un mod paralel de lumea reală, cu grave repercursiuni ulterioare asupra asumării realității ca atare. În măsura în care mama este alături de copil în situația grea, putându-și asuma parțial imaginea și rolul tatălui, decesul acestuia nu va antrena o reacție patologică din partea copilului, spre binele tuturor, iar copilul va ajunge să-și idealizeze tatăl dispărut, acest model ideal contribuind la formarea Eului interior.

 

Boala tatălui și afectarea funcției paterne

Vorbim aici despre situația în care tatăl, atins de o boală gravă, nu poate să-și asume toate funcțiile. El îi oferă copilului o imagine devalorizată a propriei persoane: un om neputincios, incapabil să-și poarte singur de propria grijă, nemaivorbind de îngrijirea de care are nevoie copilul. Procesul identificării copilului cu tatăl este, deci, în acest caz, greu de realizat. Tatăl se află în incapacitatea de a-și asuma funcția paternă. Prezența afectivă a tatălui este la fel de importantă pe plan cantitativ, cât este pe plan calitativ. Această dublă lipsă va trezi în copil un sentiment profund de nesiguranță, pe care va încerca să-l compenseze printr-o relație de dependență față de mama sa. Dacă, însă, mama nu poate răspunde acestei nevoi, într-un astfel de climat afectiv, copilul nu va putea să-și dezvolte o personalitate suficient de stabilă și va cerși mereu din partea tuturor celor din jurul lui atenție, efort, îngăduință, afectivitate, devenind un tiran al tuturor.

 

Ne vom opri aici cu discuția despre slăbirea funcției paterne. Am văzut cu toții cât de importantă este interiorizarea unei bune imagini a tatălui și a relației dintre părinți în dezvoltarea psiho-afectivă a copilului. Următoarea întrebare care se ridică este: Care sunt consecințele slăbirii funcției paterne și a incapacității tatălui de a-și îndeplini rolul față de copil? Dar despre acest lucru vom vorbi într-un articol viitor. Până atunci...

 

Te aștept și data viitoare să evoluăm împreună.

 

Cu drag,

Ștefania

COPILUL ȘI PREZENȚA TATĂLUI ALĂTURI DE EL

Pentru că luna septembrie vine cu un eveniment important în lumea copiilor, începerea școlii, astăzi voi încerca să abordez această lume a copilăriei, pe cât de fascinantă, pe atât de complexă și complicată, dintr-o perspectivă diferită și dintr-un punct sensibil și nevralgic pentru cele mai multe din familii: implicarea activă a tatălui în viața copilului.

 

Tati, tu ce rol ai în familie?

Aud deseori vorbindu-se despre familii cu copii și de fiecare dată apar în discuții aceleași clișee care ni se instalează eronat în minte: mama este cea care se ocupă de copii, mama se ocupă de gospodărie și de treburile casei, mama face cumpărăturile, mama gestionează finanțele. Și atunci, îmi vine întrebarea, copilărească, dar profundă, în esența ei: tati, tu ce rol ai în familie? Se spune din bătrâni că tatăl este capul familiei. Asta s-ar traduce: bărbatul asigură partea financiară, ia deciziile importante și veghează la bunăstarea casei. Cu toate acestea, el este parte integrantă a familiei pe care împreună cu aleasa sa și-a constituit-o, ca urmare este posibil și chiar de dorit ca acesta să se implice inclusiv  în viața copilului pe care împreună l-au creat, să fie o prezență constantă și puternică pentru evoluția completă a acestuia.

 

Rolul tatălui în familieTop of Form

Rolul, ca și concept, reprezintă formele și valorile comportamentale pe care societatea le impune la un moment dat individului. Fiecare din noi are mai multe roluri pe care le joacă de-a lungul vieții: cel de copil, de frate, de soț/soție, părinte, coleg, vecin, prieten. Mama, ca și rol foarte des întâlnit, reprezintă pentru copil o entitate compusă din trei elemente: satisfacerea nevoilor primare (pentru copilul mic), nevoia de siguranță și calmarea tensiunilor. Tatăl, pe de altă parte, își stabilește rolul în cadrul familiei atât în mod indirect (prin raporturile dintre tată și mamă), cât și în mod direct (în relația tată-copil).

Indirect, tatăl influențează constituirea personalității copilului oferind mamei iubire și sprijin. El trebuie să fie garantul siguranței în cuplu. Echilibrul psiho-afectiv al mamei este susținut sau periclitat de relațiile acesteia cu tatăl, iar din acest echilibru se hrănește inclusiv relația mamei cu copilul. Un copil care vede armonie între părinți va crește liniștit și plin de iubirea pe care va fi dispus să o ofere, la rândul lui, celorlalți, așa cum a văzut că face tatăl cu mama. Dimpotrivă, un copil ce vede suferința, nefericirea și singurătatea mamei, va învăța că oamenii din jur trebuie să sufere, că nu există fericire în nimeni, deci nici în el și că întreaga viață este doar un câmp de luptă unde există învingători și învinși, sânge și lauri, iar el va încerca din răsputeri să fie învingător, indiferent de prețul pe care va trebui să-l plătească pentru aceasta.

În plus, tot în mod indirect, copilul percepe și interiorizează o anumită imagine a tatălui, pe care și-o clădește prin intermediul imaginii pe care o are mama despre soțul ei. Astfel că, soția care își urăște soțul sau care îl pune într-o lumină defavorabilă în ochii copilului, va determina interiorizarea unui anumit tip de imagine paternă în psihicul odraslei, cu influență directă asupra modului de raportare a copilului la tatăl său. Copilul își va urî sau iubi tatăl, așa cum mama își urăște sau iubește soțul.  

Pe de altă parte, în mod direct, în relația tată-copil, tatăl oferă copilului un punct de sprijin în ceea ce privește separarea copilului de mamă și deschiderea lui către lume și viață. Maturizarea biologică facilitată de tată permite copilului să se distanțeze progresiv de mama sa, să iasă din relația duală pe care o avea cu ea și să-și asume cunoașterea lumii ce îl înconjoară. Mama trebuie să fie pregătită să lase libertate copilului, iar tatăl o va ajuta în acest sens, luând copilul aproape de el și prezentându-i avantajele interacțiunilor sociale, ale independenței, ale cunoașterii și ale autorealizării.

Așadar, imaginea tatălui în mintea copilului reprezintă interiorizarea legăturilor dezvoltate în sânul familiei, legături ce pot fi benefice, sau, dimpotrivă, pot dăuna personalității viitorului adult. Participarea bărbatului din ce în ce mai mare la creșterea copilului, încă din primul an de viață, îl ajută pe copil să recunoască de timpuriu imaginea bună a tatălui. Pentru copilul mic, tatăl, deși important, are o imagine mai degrabă ambivalentă. El este, în același timp, un reprezentant al puterii, dar ocupă și o poziție de rival în încercarea de monopolizare a mamei. Anumite procese de identificare apar atât în cazul băiețelului, cât și al fetiței. Băiatul se identifică în mod direct cu tatăl, în timp ce, în cazul fetiței, acest proces se desfășoară în mod indirect: inițial, ea se identifică cu mama, pe care ulterior dorește s-o înlocuiască în calitatea ei de soție a tatălui(complexul oedipian).

 

Tatăl – deținătorul autorității

Tatăl este cel care scoate copilul din starea de anonimat, determinându-l să conștientizeze și să cunoască realitatea ce îl înconjoară. El este cunoscut ca fiind, pentru orice copil, autoritatea care reglează comportamentele și introduce regulile în cadrul familiei. Încă din primii ani de viață ai copilului, el este cel ce îndeplinește funcțiile de autoritate și de interdict în raport cu problematica oedipiană. Tatăl va deține rolul de agent de interdicție, adică el este cel care va interzice visul posesiunii exclusive a mamei de către copil, astfel că, mai târziu nu va fi nicio problemă pentru copil să-i atribuie acestuiatot ceea ce înseamnă interdicțiile, obligațiile, ordinele din această lume. Copilul care va crește fără prezența tatălui va fi, astfel, blocat în ceea ce privește recunoașterea, interiorizarea, asumarea normelor în viața sa, ajungând până la a fi un adult care va sfida tot ceea ce înseamnă autoritate și normă de drept.

Autoritatea tatălui este așteptată de către copil, aș putea spune chiar dorită de către acesta, dar, mare atenție: aceasta nu trebuie să se manifeste sub forma autoritarismului, a despotismului sau a tiraniei. Autoritatea exercitată de tată depinde de relațiile dintre părinți. O relație afectivă satisfăcătoare pentru ambii părinți constituie garantul autorității tatălui.

 

Tatăl – model de identificare pentru copil

Identificarea este un mecanism psihologic inconștient, prin care individul își modelează comportamentul pentru a semăna cu o altă persoană. Mai mult decât funcția de autoritate, tatăl este, în același timp, și reprezentantul sexului masculin în "constelația familială". El ghidează orientarea sexuală a copiilor.
Copilul se definește din punct de vedere sexual prin sexul biologic, pe de o parte, și prin locul său, prin raportul cu părintele de sex opus, pe de altă parte. Copilul se definește, deci, prin opoziție cu părintele de sex opus și prin identificare cu părintele de același sex. În situația oedipiană, identificarea băiatului cu tatăl se face în mod direct, tatăl ocupând, în același timp, poziția de model, dar și de rival în raport cu mama. Tatăl trebuie să ofere o imagine de identificare destul de coerentă pentru ca băiatul să poată ajunge la o acceptare totală a virilității simbolizată de către tată. Pe de altă parte, funcția de rival pe care o exercită tatăl permite copilului să capete o anumită încredere în sine și astfel să obțină o bună pregătire pentru viitoarele confruntări sociale. Fata, pe de altă parte, se identifică în mod indirect cu tatăl; funcția paternă îi permite fetei să descopere rolul complementar al mamei, acela de soție și, astfel, să-și însușească un model de feminitate.

 

În concluzie, spun cu certitudine că functia paternă este deosebit de importantă pentru orice copil pentru că ea contribuie la constituirea personalității acestuia și tocmai din acest motiv niciun copil nu ar trebui, voit sau involuntar, să fie privat de această influență. Ea intervine la nivelul dezvoltării afective, făcând posibile autonomia și independența copilului, atât de necesare unei vieți afective echilibrate, datorită funcției de separare despre care am vorbit, ca și creșterea încrederii în sine, care îi va permite copilului să facă față viitoarelor conflicte sociale, datorită funcției de identificare. Și tot ea intervine în egală măsură în organizarea vieții viitorului adult, întrucât permite costituirea unui psihic stabil și ancorat în realitate, prin intermediul funcției de autoritate.

Într-una din dățile viitoare voi aborda efectele pe care le are asupra copilului slăbirea sau absența funcției paterne. Până atunci însă...

 

Te aștept și data viitoare să evoluăm împreună.

 

Cu drag,

Ștefania

Lecția 10 pentru viață – Un pește într-un copac (povestea și o morală)

Povestea: ”Un profesor la un examen are în fața lui: o pasăre, o maimuță, un elefant, un pește într-un acvariu, o focă și un câine.

Discursul profesorului este următorul: "Pentru ca examenul să fie corect pentru toată lumea, toți trebuie să treacă de aceeași probă. Va trebui să vă urcați în copacul din spatele vostru."”

 

Morala poveștii ne este dată de Einstein, care spunea despre oameni și modul lor defectuos de  a se compara:

"Toți suntem genii. Însă dacă judecăm un pește după abilitatea sa de a se urca în copaci, el va trăi toată viața cu impresia că nu este deștept."

 

 

Mare adevăr! Rămâne doar să conștientizăm și noi acest aspect!

 

ÎNAPOI LA MUNCĂ – PLIN DE ELAN SAU... PLIN DE NERVI?

Septembrie... concediul s-a terminat, zilele însorite se împuținează, week-end-urile pline de activități relaxante în aer liber devin și ele treptat o raritate, colegii sunt toți la birou primind sarcini noi sau aceleași vechi pe care să le demareze, totul reintră în rutina profesională obișnuită... Gata distracția! La muncă!!

A venit timpul să te întorci la birou și să-ți faci un plan de bătaie pentru a începe anul profesional în forță. Dar cum să faci asta atunci când parcă ție personal ți se îneacă toate corăbiile gândindu-te iar la problemele de muncă??... Deși, de obicei, tratat superficial și în hohote de râs, ”sindromul post-concediu” este o problemă reală, serioasă, care îți poate afecta tonusul, relațiile profesionale cu colegii, cu șeful și chiar viața de cuplu și cea socială.

Fiecare din noi se bucură cu tot sufletul de vacanța binemeritată, fiecare o savurează cu fiecare sorbitură din paharul de răcoritoare cu care se desfată, cu toții ne dorim ca aceasta să dureze cel puțin o veșnicie, iar de terminat să nu se termine decât atunci când noi spunem: ”Gata, m-am săturat să stau în concediu! Vreau la muncă!”.

Problema care se pune în acest caz este că, oricât de dragă ne-ar fi, vacanță are și ea limitele ei, se termină la un moment dat și ia cu ea toate plăcerile în care ne-am scăldat în lunile însorite de vară. Și poate că nu e tocmai rău acest lucru, știu oameni care se bucură din plin de concediu, dar în aproape egală măsură se desfată de muncă și de satisfacțiile pe care această le aduce. Nu putem trăi doar din distracție și nici nu cred că ar fi tocmai modul ideal de a viețui pentru omul ambițios care vrea ceva de la el, care vrea să evolueze și să devină cea mai bună variantă a sa și căruia eu știu sigur că mă adresez prin toate articolele mele de dezvoltare personală.

Așadar, terminăm cu ușoare regrete și promisiuni de ”va urma”, concediul și ne spunem în gând că data viitoare ”va fi și mai mare și mai frumos”. Dar în același timp ne scuturăm de toate iluziile leneverii eterne și ne mobilizăm pentru eficiență maximă și recunoaștere profesională în mediul de lucru în care activăm. Cum să facem ca această trecere să fie cât mai lină și cât mai motivantă pentru perioada de până în sărbătorile de iarnă care vor urma? Iată câteva sfaturi:

1.     Nu te simți dărâmat că începi serviciul, bucură-te că ai unul!

Aceasta este gândirea pozitivă de care trebuie să te înconjori în primul și-n primul rând! Nu-ți place jobul? Întreabă-te de ce... Dacă ar fi să-ți reușească astăzi cel mai mare proiect al carierei tale, te-ai simți la fel de amărât sau neîmplinit? Eu pot să bag mâna în foc că nu! Și atunci... cine te împiedică să te apuci de treabă și să-ți împlinești visul cu proiectul cel măreț și, implicit, să înceapă să-ți placă ce faci?

2.     Totuși... nu țâșni cu elan ”muncitoresc” din rai direct în… birou!

Chiar dacă ești îndrăgostit de activitatea ta și arzi de nerăbdare să revii în centrul acțiunii, rezervă-ți una sau două zile de tranziție între vacanță și întoarcerea la muncă, zile în care să te reacomodezi cu biroul, cu listele TO DO, cu programul de 8-10-12 ore, cu șeful perfecționist și colegii competitivi. Așadar, caută să stai doar strictul necesar la birou, ia lucrurile ușor, fă-ți o idee cam ce urmează să faci și... începe munca prin a-ți face curat pe birou și în hârtiile care tronează de dinainte de concediu pe birou și prin dulap. În caz contrar, schimbarea bruscă de ritm te va obosi. Vei fi irascibil și vei da, cel puțin câteva zile de la “aterizarea în birou”, randament scăzut la locul de muncă.

3.     Nu mai spune ”sper să am un an mai bun”.

Pur și simplu, fă-l tu mai bun! Nu-ți place serviciul, schimbă-l! Nu-ți place ceea ce faci acum, nu ești mulțumit de cunoștințele tale? Fă ceva ce-ți place, citește mai mult, învață mai mult, ocupă-te de tine mai mult!

4.     În primele zile după revenirea la birou...

Fă în fiecare seară plimbări în aer curat: în parc, la poale de pădure, prin locuri mai puțin frecventate de mașini și zgomote. Acest lucru te va ajuta să treci mai ușor de la perioada de relaxare la cea solicitantă de muncă, te va ajuta să dormi mai bine și ”să-ți încarci bateriile” pentru efortul ce va urma.

5.     Nu mai da sfaturi, nu mai asculta de sfaturi.

Fă ceea ce crezi tu că e mai bine pentru tine, în primul rând, precum și pentru cei din jurul tău. Obiceiul tău e să-ți pui pe tavă viața atunci când te întorci din concediu și să asculți ce-au făcut ceilalți și ce rău/bine le-a fost cât au fost ei departe de birou. Se spune că de aceea sfaturile nu costă nimic, pentru că nimeni, de fapt, nu are nevoie de ele!... Atunci de ce îți încarci memoria și sufletul cu ”dramele” celorlalți? Oricum nu vor face cum spui tu, ci cum vor considera ei că e mai bine, așa că... de ce te mai obosești?

6.     Mănâncă, în ”perioada de tranziție”, mai multe fructe și legume decât în mod normal.

Acestea sunt surse minunate de vitamine și energie. De asemenea, evită alimentele grele, bogate în grăsimi preparate termic, căci ele dau de lucru organismului, obosindu-l mai ușor.

7.     Nu-ți face planuri de azi pe mâine.

Gândește în ansamblu. E un nou început de an profesional, uită de planurile ce te-au chinuit anul ce s-a încheiat înainte de concediu, găsește-ți o viziune pentru noul an. Gândește unde vrei să fii exact peste 12 luni, cum vrei să fii, cum să te percepi tu, cum să te vadă ceilalți. Imaginează-te exact așa cum vrei și apoi pornește la drum. Asta trebuie să faci și ai un an excelent înainte să reușești!

8.     Nu fii trist pentru eșecurile pe care le ai.

Amintește-ți tot timpul că tu ai făcut alegerile care te-au adus aici, că tu ai trăit viața asta și nu altcineva în locul tău. Și atunci, de ce să fii trist? Pur și simplu ia-o de la capăt cu elan!

9.     Dacă ai avut parte de un concediu lung...

Iar trezirea dis-de-dimineață ți se pare acum mai grea, încearcă să ”furi” măcar 10-15 minute. Le poți recupera din timpul de pregătire pentru plecarea la muncă, optimizând ”pașii”.

10.  Nu mai fii același!

Schimbă ceva major! Începe să ai curaj! Fii tu până la capăt și trăiește așa cum vrei, cum îți place, cu cât mai puține compromisuri. Dacă tu nu ai grijă de viața ta, atunci cine? Și dacă nu acum atunci când?

 

Să ai un an profesional plin de realizări, dragul meu cititor!

 

Te aștept și data viitoare să evoluăm împreună.

 

Cu drag,

Ștefania.

TU ÎȚI ORGANIZEZI TIMPUL SAU TE CONDUCE EL PE TINE?

Pentru mulți dintre noi, criza n-a început nici acum 1 an și nici nu se va termina peste alți 2. S-ar părea că trecem de la o criză la alta în permanență, de parcă întreaga viață ar fi o continuă criză: criză de timp, criză de haine, criză de joburi, criză de oportunități, criză de bani, criză de afectivitate, criză de mijloace... ce mai, peste tot numai criză!... Cum putem vorbi de ieșitul la liman, cum putem înainta și evolua, când noi nici măcar nu putem ține pasul cu toată vâltoarea care se prăvale pe lângă noi și prin noi? Viața își urmează cursul ei firesc și nu se oprește nici măcar dacă o rugăm frumos. Ea vine și ne aduce alte și alte provocări, iar de modul în care ne raportăm la aceste provocări depinde abilitatea noastră de a conduce viața sau de a ne lăsa conduși de ea.

Astăzi ne vom opri puțin să discutăm despre managementul personal al timpului. De ce? Pentru că timpul e una din problemele majore ale oamenilor societății actuale. Angrenați în diverse activități, nimic parcă nu mai are constanța și echilibrul pe care îl aveau pe vremuri activitățile și împărțirea pe fracțiuni a timpului unei zile. Altădată știam că serviciul începe la 7.00 și se termină la 15.00, la 16.00 vine copilul de la școală și luăm masa în familie, până la 19.00 facem teme și apoi copiii se joacă, iar adulții mai fac câteva treburi organizatorice sau de relaxare. Acum... lucrurile se complică: începem în mod normal programul la 9.00, dar plecăm de acasă de la 7.30 căci ieri n-am terminat prezentarea pe care trebuie să o prezentăm la ședința de la ora 10.00. La birou, munca e o continuă fugă, cu sarcini ce sunt toate urgente și toate de o importanță maximă. Colegii te roagă să-i ajuți, șefii îți pasează și alte proiecte, că doar ești competent, subalternii fac lucrul de mântuială, căci e cineva care mai verifică o dată materialul, tu cu competența ta... totul se transformă la serviciu într-un vârtej... Din care îți impui să ieși la ora 19.00 și reușești la ora 20.00, după ce vezi că toți au plecat, partenerul te sună să vadă dacă te mai așteaptă sau mănâncă singur, ți-aduci aminte că trebuia să fi mers la spectacolul copilului, iar în frigider știi că nu mai e nimic de mâncare... Acasă totul trebuie luat de la capăt, căci jucăriile puse de tine ieri la loc sunt iar în mijlocul casei, hainele purtate lăsate toate la întâmplare, coșul cu rufe de călcat plin și vasele nespălate... Ca să nu mai vorbim că ți-ai luat la tine dosarul cu ultimul proiect, poate apuci să mai arunci o privire înainte să adormi...

Înainte de a intra în panică și a te înfuria, bine ar fi să arunci o privire asupra modului în care îți organizezi timpul. Organizarea eficace a timpului este o decizie conștientă, prin care hotărâm ceea ce este important și apoi ne planificăm timpul și viața în funcție de aceste aspecte. Cheia problemei este să gândești proactiv. Nu aștepta și nu lăsa timpul să te preseze. Preia controlul și decide cum îți vei organiza timpul. Pentru aceasta, gândește-te câteva secunde: ce este important cu adevărat pentru tine? Ce acțiuni trebuie să duci la îndeplinire pentru a avea rezultatele dorite (fie ele profesionale sau personale)? ”Nimeni nu are timp suficient, dar cu toții dispunem de tot timpul existent” spune o vorbă cât se poate de adevărată. Fă să fii dintre aceia care ÎȘI FAC TIMP, nu dintre cei care se plâng mereu că n-au timp!

Ce ne facem, însă, că urgențele apar din toate părțile, oamenii ne cer să respectăm termenele limită, apar și mii de alte lucruri la care nici nu te-ai fi gândit.... Ai putea spune, și pe bună dreptate, de unde atâta proactivitate în aceste condiții?? Sfatul meu în aceste situații e să încerci să supraviețuiești, căci nu prea ai cum să schimbi ceva de la o secundă la alta. Singurul lucru care te ajută, dar doar pe termen mediu și lung, nicidecum pe termen scurt, e să încerci să faci tot ce ține de tine să reduci numărul acestor situații, planificând lucrurile în avans, adică fiind proactivi!

Cu timpul, vei observa că ordinea priorităților se va schimba. Părinții acordă mai mult timp familiei, decât indivizii singuri. Un student va acorda timp studiului, față de un licențiat care simte nevoia să se detașeze o perioadă de citit și învățat. Un proaspăt angajat va tinde să petreacă la început mai mult timp birou, pentru a se acomoda cu noile sarcini și pentru a face o impresie bună, mai mult decât un angajat vechi care a cam demonstrat tot ceea ce era de demonstrat în fața șefilor. Ia aminte de fiecare etapă prin care treci și reactualizează-ți mereu prioritățile din viața ta, acordându-le acestora cea mai mare importanță și, deci, cea mai mare cantitate de timp.

Un factor important de care mai trebuie să ții seama este echilibrul. Ține cont că nu suntem făcuți să ne concentrăm asupra unui singur lucru, excluzându-le pe toate celelalte prezente din viața noastră. Chiar dacă prioritatea ta din acest moment este afirmarea profesională, fă-ți timp pentru relaxare, sport, prieteni și distracție. Și aceste aspecte sunt esențiale pentru tine, pentru că din ele îți iei energia atât de necesară pentru a te ocupa de solicitările din câmpul muncii.

Un instrument bun de care să ții seama în lupta ta cu timpul este ceea ce specialiștii numesc principiul lui Pareto. Spre sfârșitul secolului XIX, economistul italian Vilfredo Pareto a observat că 80% din averi erau deținute de 20% din populație. Această ecuație (denumită de cele mai multe ori regula 20/80 sau principiul lui Pareto) a fost generalizată asupra multor aspecte ale vieții noastre: 20% din oamenii din firmă fac 80% din muncă, 20% din agenți fac 80% din vânzări, 20% din hainele din dulapul nostru le îmbrăcăm în 80% din timp, 80% din timpul nostru este petrecut pentru a rezolva 20% din probleme. Și exemple mai multe poți da tu din viața ta proprie... Eficiența noastră, în acest caz constă în a identifica și a rezolva acele probleme care sunt esențiale și asupra cărora merită să ne aplecăm în procent de 80% din timpul nostru.

Metodele de management al timpului sunt numeroase și tratate pe larg atât în lucrări de specialitate, cât și în articole de psihologie cotidiană, așa încât nu vom insista asupra lor în acest moment. Poate într-un articol viitor. Până atunci, însă, îți propun un test pe care să ți-l autoaplici. Tabloul răspunsurilor tale, afirmative sau negative, te pot ajuta să iei o decizie. Așadar, răspunde cu DA sau NU la următoarele întrebări:

1.     Trebuie să răspund mereu la situații de criză, căutând să le rezolv.

2.     Am foarte puțin timp pentru planificare în avans sau selectarea priorităților.

3.     Când plec de la serviciu ”la timp”, mă simt vinovat sau stresat pentru sarcinile rămase neterminate.

4.     Îmi este greu să-mi găsesc timpul necesar pentru familie/prieteni.

5.     Chiar și atunci când nu lucrez, îmi este greu să nu mă mai gândesc la ceea ce se întâmplă la serviciu.

6.     De cele mai multe ori am foarte mult de lucru.

7.     Nu am suficient timp pentru a mă implica în activități care mi-ar mări reputația profesională.

8.     Nu pot decât să sper că voi face față termenelor.

9.     Îmi este greu să găsesc un sistem de organizare a timpului care să funcționeze bine în cazul meu.

10.  Sunt mereu aceleași câteva probleme sau persoane care îmi ocupă cea mai mare partea a timpului.

 

Dacă ai chiar și un singur răspuns afirmativ, pot spune că ai oarecare dificultăți în gestionarea timpului. Cu cât numărul răspunsurilor de DA cresc, cu atât dificultățile sunt mai mari. FĂ-ȚI ACUM PUȚIN TIMP  și începe să lucrezi la remedierea lor. Fericirea ține de tine, nu de altcineva!

 

Te aștept și data viitoare să evoluăm împreună.

 

Cu drag,

Ștefania.