Deunăzi
mi-a fost dat să aud cuvinte descurajante la adresa formei de terapie pe care
eu o îndrăgesc tare, psihodrama. Cuvinte menite să pună o lumină de joc
ridicol, ușor grotesc, exacerbat și neavenit pentru niște oameni prea serioși
și prea ancorați în realitatea cotidiană. Departe de mine să fi judecat aspru
cuvintele rostite...sau măcar persoanele care le-au legat sincer într-o
înșiruire a unei logici în care sensul psihodramei era acela al unei posturi
jenante de angrenare a interiorului într-o expoziție exterioară penibilă și
prea intimă pentru a fi devoalată în fața unui grup de necunoscuți. Totuși, ca
în Întâlnirea – ți-am mai spus, nu?, că totul pornește de la o Întâlnire,
pentru mine – cu orice altă perspectivă care este diferită de cea personală, am
stat mult timp aplecată asupra sensurilor ascunse din spatele respectivelor
cuvinte deloc încurajante.
Nu-ți
voi dezvălui întreg procesul meu de sondare, căutare, descuamare, parafrazare, asumare,
sumarizare, voi încerca doar să aduc puțin mai multă lumină asupra a ce face
bine/ne-bine psihodrama pentru cineva care ia contact cu ea și cât de
serioasă/ne-serioasă este ea ca metodă de psihoterapie sau câtă eficiență poate
avea în cazul unor oameni prea serioși și prea puțin dispuși să se joace
”prostească”...
Așadar,
psihodrama, fiind o abordare umanist-experiențială, pleacă de la premisa că
experiența umană nu are, în realitate, decât o singură dimensiune: prezentul,
iar toate experiențele care au fost prezente devin trecut, un trecut care
continuă să ne influențeze prezentul, fără să ne dăm seama, din inconștient.
Dacă ”ghemul” experienței personale se încurcă, se poate produce un blocaj,
firul nu mai înconjoară centrul la fel de lin și, de fiecare dată când revine peste
locul în care s-a încurcat, prezența acelui nod se resimte în prezent și este
retrăită în mod circular. În același fel, este posibil ca actorii unei piese de
teatru să se schimbe cu timpul, conținutul piesei rămânând același. De multe
ori, noi suntem cei care, în mod inconștient, alegem acei ”actori” – oameni din
jurul nostru – care să ne ”ajute” să retrăim o traumă.
Așadar,
psihodrama este foarte mult despre... teatru. Teatrul interior...teatrul
exterior al relațiilor cu ceilalți...teatrul propriei tale vieți. Și dacă ai fi
tentat, drag cititor, să mă întrebi de ce ai avea nevoie tu de teatru, de ce ai
veni la psihodramă, în loc să mergi la un spectacol pentru asta... ei bine, vreau
să știi, teatrul pe care îl propune psihodrama are menirea, printre altele, de
a-ți crea acea oglindă în care să te reflecți, tu și ceilalți membri ai
grupului, și care să-ți permită, prin mimesis, să te înțelegi mai bine în
propriile imperfecțiuni, tare sau atuuri...să te redescoperi, remodelezi,
recreezi, transformi...
Psihodrama,
ca metodă psihoterapeutică, prin excelență, de grup își propune să valorifice
puterea autocompensatorie, naturală a ființei umane. Este vorba despre un
proces grupal în care terapeutul este prezent, martor la schimbarea clientului,
schimbare care se declanșează și se realizează mare parte prin efortul unic al
persoanei și prin oglindirea acesteia în grup, și mai puțin prin interferența
directă a specialistului, care rămâne permanent alături de client și de grup,
asistându-l și ghidându-l în travaliul de deznodare a ghemului experiențial.
Psihodrama
te duce în toate experiențele vieții tale, experiențe trecute, dezadaptative,
dureroase, traumatice pe alocuri, ajutându-te să le retrăiești pentru a le da o
altă semnificație, a le interpreta altfel decât ai făcut-o prima dată și a le
integra, adaptativ, de data aceasta, în structura ta de personalitate. Evident,
evenimentele din trecut nu se vor schimba, dacă asta aștepți, drag cititor,
însă altceva cu totul magic și compensator se poate întâmpla: ajungem să ne
deculpabilizăm, să ne devictimizăm, să ne defantasmăm de propriile spaime și
iluzii autoblocante. Semnificația evenimentelor se schimbă, iar noi dobândim o
nouă modalitate de raportare la propria istorie de viață, o raportare mai
sănătoasă, care să permită folosirea întregului potențial prezent,
deblocându-se, astfel, energia consumată cu preocupările legate de trecut. Scopul
final este accceptarea de sine și ancorarea în prezent.
În terapia
prin psihodramă terapeutul nu este intruziv, nu este interogativ, nu pune
diagnostice, nu caută în tolba sa etichete. Dimpotrivă, își umple tolba doar cu
multă creativitate și spirit ludic, cu acceptare necondiționată a adevărului
subiectiv al fiecăruia dintre clienții săi și cu un stil de a trăi în prezent
cu care să îi molipsească pe toți cei care își lasă barierele la ușa studioului
de psihodramă și intră în acesta în tălpile sufletului goale...
În plus,
știm cu toții că psihologia și psihoterapia sunt științe... Iar aici mă opresc
și nu mai rostesc niciun cuvânt...
Te
invit, așadar, în ”aici și acum”-ul psihodramatic, la un spectacol, cum altfel
decât inedit, în care, așa cum ai învățat deja, vei juca rol de regizor,
scenarist, costumier, mașinist... dar și de actor, spectator ori sufleur...
Orice te va ajuta să-i vorbești sufletului tău mai bine și mai frumos despre
tine...
Cu drag,
Ștefania