Un minut cu John Maxwell

Eu sunt un comunicator şi cuvintele sunt foarte importante pentru mine, se prezintă cunoscutul autor John C. Maxwell pe site-ul johnmaxwellteam.ro. Despre ce este vorba? Despre un inedit program internaţional de formare şi certificare în leadership. Pus la punct de John C. Maxwell şi partenerul său Paul Martinelli la începutul anului trecut, programul include traininguri de leadership, coaching, public speaking şi marketing şi este disponibil şi doritorilor din România.
Dincolo de programul în sine de instruire care pare foarte promiţător, extrem de interesant este modul de promovare al acestuia, o serie de filmuleţe intitulate A Minute with Maxwell, o sursă zilnică de inspiraţie în doar un minut, aşa cum arată şi titlul. Încărcătura de idei pe care o găsim în doar câteva zeci de secunde, pornind de la un singur cuvânt este în sine o prezentare practică a cursului, iar clipurile în sine merită urmărite chiar dacă nu vă doriţi un certificat de trainer sau speaker membru al John Maxwell Team.

Vezi un minidiscurs marca John Maxwell pornind de la cuvântul OBSTACOL.

SATISFACȚIA ÎN MUNCĂ – DETERMINANT AL PERFORMANȚEI

Când mă găndesc la muncă, motivație, satisfacție în muncă în vine mereu în minte această pildă. Se spune că directorul unei mari companii americane a fost întrebat, la un moment dat, câţi oameni lucrează pentru el. Răspunsul lui a venit prompt: „Jumătate!”... Mi-a rămas în minte acest răspuns dureros de sincer. El reflectă atât de bine tot ceea ce angajatorii, directorii de companii, patronii numesc loialitatea angajaților, integritatea lor, dedicarea în muncă, motivarea pentru performanță, satisfacția în muncă.

Managerii companiilor mici, mijlocii și mari din România sunt și încep să fie din ce în ce mai interesați de diferitele metode și mijloace prin care să poată ajunge să-i facă pe oameni lor să rezoneze cu firmele în care lucrează. Iar acestea sunt multe, diverse și... cu diferite grade de reușită. Există metode şi tehnici de creare a atașamentului față de firmă, există programe motivaţionale, planuri de carieră, planuri de succesiune, sisteme de remunerare performante, evenimente de socializare și team-building-uri, brandinguri și re-brandinguri... Și cu toate acestea... întrebarea lor veșnică este: ce anume este acel ceva mic dar important care ajunge să-i determine pe oameni să rezoneze cu organizația, cu principiile și valorile ei, cu metodele și instrumentele de lucru, cu activitatea în sine și cu rezultatele muncii lor?... Iar răspunsul vine simplu: satisfacția în muncă!

Pentru noi toți este limpede că o mare parte a vieții noastre o dedicăm muncii și, din această cauză, satisfacția în muncă devine un aspect foarte important al activității profesionale, ea având consecințe importante, atât personale, cât și asupra organizației în care se desfășoară munca.

Ce este satisfacția în muncă?

Satisfacția în muncă este o stare emoțională pozitivă, care rezultă din opinia noastră personală, ca angajați, asupra muncii pe care noi o prestăm sau asupra climatului de muncă. Satisfacția în muncă poate fi legată de mai multe aspecte: salariul și beneficiile materiale, promovările, recunoașterea, colegii, șeful, condițiile de lucru, politica organizațională etc.

Știm cu toții că atunci când avem satisfacția muncii suntem la capacitatea noastră maximă de performanță. Satisfacția are, deci, un rol motivator foarte puternic și ea ne împinge spre performanță, spre a da cât mai mult din noi și a face lucrurile cât mai bine. De partea cealaltă, studiile au demonstrat o legătură directă între lipsa performanței și insatisfacția în muncă. Oamenii lipsiți de mulțumirea sufletească legată de munca pe care o prestează ajung, în timp, să fie cei mai neeficienți angajați, oamenii cu cele mai multe rateuri în rezultate. Mai mult decât atât, dacă sunt un angajat care resimt insatisfacție în munca pe care o prestez, am toate șansele să resimt o serie de simptome fizice sau psihologice negative: oboseală, dureri de cap, dureri musculare, dureri de spate, afecțiuni la stomac etc., și chiar să înregistrez o rată mare a absenteismului.

Cum este măsurată satisfacția în muncă?

Satisfacția în muncă poate fi măsurată în două moduri: fie cu referire la aspectul său general, fie cu referire la aspectele sale particulare (modul de realizare a remunerației, sarcini și responsabilități, posibilități de promovare, calitatea relațiilor cu colegii, relațiile cu șefii, condițiile de muncă etc.).

În acest sens, există două teorii importante cu privire la satisfacția în muncă: teoria discrepanței și teoria echității. Teoria discrepanței consideră că satisfacția în muncă depinde de raportul dintre așteptările noastre (rezultatele dorite) și rezultatele obținute. Teoria echității, pe de altă parte, se referă la condiția de echitate a angajaților, echitatea internă pe care ei o resimt prin comparație cu ceilalți colegi. Oamenii preferă o condiție de echitate în organizația în care lucrează, adică să aibă sentimentul că sunt tratați într-o manieră justă și imparțială prin raport cu alții în sistemul organizațional.

Conform teoriei echității, un individ angajat într-o relație de schimb cu alte persoane sau cu o organizație evaluează echitatea câștigurilor extrase din acest schimb, comparând raportul său de intrări-ieșiri cu cel al colegilor săi de muncă sau al tuturor persoanelor din colectiv. Când el percepe raportul său ca fiind identic cu al celorlalți, atunci există o situație de echitate. Când raporturile nu sunt percepute ca fiind echitabile, apare o situație de inechitate, și individul se consideră dezavantajat. În consecință, el va percepe un dezechilibru și va fi motivat să întreprindă o acțiune în scopul stabilirii echilibrului pe care îl caută. Va putea, pe de o parte, să-și mărească randamentul și să solicite o revizuire a condițiilor sale (de exemplu, condițiile salariale) sau, pe de altă parte, să protesteze sau să-și diminueze eforturile și să reducă randamentul muncii sale. De cele mai multe ori, indivizii nesatisfăcuți resimt o acută inechitate cu privire la un aspect al muncii pe care o realizează: corectitudinea în recunoașterea sau recompensarea muncii lor.

 

Ca și dimensiune psihologică, satisfacția în muncă poate fi privită nu numai ca dominantă atitudinală dependentă de contextul organizațional, ci și prin prisma unor trăsături de personalitate. Anumiți oameni sunt predispuși, în virtutea personalității lor, să fie mai mult sau mai puțin satisfăcuți comparativ cu alții, deși condițiile obiective în care se află aceștia sunt similare. Cu alte cuvinte, sunt oameni care, independent de condițiile din firmă, ajung să pună suflet în ceea ce fac, găsindu-și o vocație în profesia pe care o exercită și declarându-se, astfel, satisfăcuți profesional, iar pe de altă parte există și oameni veșnic nemulțumiți, care nu au niciodată sentimentul că fac ceea ce le place, deși schimbă mai multe locuri de muncă și chiar profesii, declarându-se mereu nemulțumiți.

 

Despre metode de creștere și stimulare a satisfacției în muncă vom vorbi într-un alt articol, căci atunci când vorbești despre motivație, despre succes, despre metode a a ajunge acolo unde vrei și a obține fericirea din munca pe care o faci putem vorbi mult fără a epuiza în vreun fel subiectul.

 

Până atunci, gândește-te preț de câteva secunde la munca pe care o prestezi, la satisfacția sau insatisfacția pe care o resimți acum vis-a-vis de locul de muncă. Cum e? Pe unde te situezi? Ce fel de angajat ești? Care sunt lucrurile care-ți plac la munca ta? Dar cele care-ți displac? Care din liste e mai mare? Care e momentul în care ți-ai dat seama că ai ajuns în acest punct? Ce ai de gând să faci mai departe?

O altă statistică spune că, în război, doar o treime dintre soldaţi luptă cu adevărat. Ceilalţi mimează sau se ascund pentru a-şi salva vieţile. Să fie acelaşi lucru şi în firmele în care lucrăm noi? Te las să reflectezi și tu la acest aspect, așa cum voi face și eu.

 

Te aștept și data viitoare să evoluăm împreună.

 

Cu drag,

Ștefania

Steve Jobs – Cel mai frumos discurs din lume

Voi lăsa textul să vorbească. Şi nimic mai mult...

Aceasta este transcrierea textului citit de Steve Jobs, CEO al Apple Computer, la 12 iunie 2005, la ceremonia de absolvire a studenţilor Universităţii Stanford.

Sunt onorat să fiu cu voi astăzi, în ziua plecării voastre de la una dintre cele mai bune universităţi din lume. Eu n-am absolvit niciodată facultatea. Adevărul fie spus, acum e momentul în care m-am apropiat cel mai mult de o absolvire. Şi vreau să vă spun astăzi trei poveşti din viaţa mea. Atât. Nu cuvinte mari. Doar trei poveşti.

1. Prima poveste este despre unirea unor puncte

Am renunţat la Facultatea Reed după doar 6 luni, dar am stat aproape de facultate pentru încă 18 luni înainte să o părăsesc definitiv. De ce am renunţat? Totul a început înainte ca eu să mă fi născut.

Mama mea biologică era tânără, absolventă necăsătorită de liceu, aşa că s-a hotărât să mă dea spre adopţie. Şi a simţit foarte tare nevoia să mă încredinţeze unor absolvenţi de facultate, aşa încât lucrurile păreau stabilite dinainte pentru mine să fiu adoptat la naştere de un avocat şi soţia lui. Numai că atunci când am apărut pe lume, ei s-au răzgândit şi au considerat că-şi doresc o fetiţă. Aşa că părinţii mei care m-au crescut, care erau pe o listă de aşteptare, au primit un telefon în mijlocul nopţii prin care erau întrebaţi: „Avem un băieţel care poate fi adoptat. Îl doriţi?”. Au spus „Bineînţeles!”.

Mama mea biologică a aflat puțin mai târziu că mama adoptivă nu absolvise niciodată facultatea şi că tatăl meu adoptiv nu absolvise liceul. Aşa că a refuzat să semneze actele de adopţie. S-a răzgândit, însă, doar câteva luni mai târziu, când părinţii mei adoptivi i-au promis că o să mă trimită la facultate.

Şi, 17 ani mai târziu, chiar m-au trimis. Dar am ales în mod naiv o facultate care era aproape la fel de scumpă ca şi Stanford şi toate economiile părinţilor mei s-au evaporat pe plata studiilor mele. După 6 luni, n-am mai văzut nicio valoare în acele studii. N-aveam nicio idee despre ce să fac cu viaţa mea şi nicio idee despre cum m-ar putea ajuta facultatea în viaţă. Şi m-am văzut la facultate, cheltuind toţi banii pe care părinţii mei îi strânseseră în toată viaţa lor. Aşa că m-am hotărât să renunţ şi să am încredere că până la urmă toate lucrurile se vor dovedi a fi ok. Eram cam speriat la acea vreme, dar privind înapoi îmi dau seama că a fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat în toată viaţa mea.

Minutul în care am renunţat m-a ajutat să nu mai merg la cursurile care nu mă interesau şi să merg la cele care mi se păreau utile din cadrul aceleiași facultăți. N-a fost chiar totul romantic. N-aveam o cameră în care să dorm, aşa că dormeam pe podeaua camerelor prietenilor. Am returnat sticle de Cola pentru cei 5 cenţi pe care îi primeai înapoi pentru returnarea unei sticle. Şi am mers în fiecare duminică seara cei 7 kilometri până în partea cealaltă a oraşului, doar pentru a beneficia de o masă gratuită la Templul Hare Krishna. Mi-a plăcut la nebunie. Şi toate lucrurile acelea care mi-au stârnit curiozitatea şi intuiţia s-au dovedit a fi nepreţuite în viitor.

Să vă dau un exemplu. Facultatea Reed avea la acea vreme cel mai bun curs de caligrafie din SUA. În tot campusul, orice poster, orice titlu şi orice indicator erau superb caligrafiate. Pentru că renunţasem şi nu mai eram obligat să merg la cursurile normale, am decis să merg la cursul de caligrafie şi să învăţ cum să scriu frumos. Am învăţat despre tipurile de fonturi, despre varierea cantităţii de spaţiu dintre mai multe combinaţii de litere, despre ce face caligrafia să fie o artă. Era frumos, demn de ţinut minte, subtil artistic într-un mod în care ştiinţa nu poate explica. Şi am găsit acest lucru fascinant.

Bineînţeles că, la acea vreme, cursul în sine nu avea niciun fel de aplicaţie practică în viaţa mea. Dar 10 ani mai târziu, când am dezvoltat primul MacIntosh, mi-am amintit toate acele lucruri. Şi le-am integrat în Mac. A fost primul computer care a folosit fonturi extraordinare. Dacă n-aş fi renunţat la celelalte cursuri şi dacă nu aş fi avut astfel timp să merg la cursul de caligrafie, Mac-ul n-ar fi avut niciodată mai multe tipuri de fonturi şi un scris atât de bine proporţionat. Şi din moment ce Windows doar a copiat Mac-ul, e foarte probabil că niciun fel de computer să nu fi avut astfel de fonturi. Dacă n-aş fi renunţat la facultate, n-aş fi făcut niciodată cursul de caligrafie, poate computerele voastre personale n-ar fi avut fonturi atât de frumoase ca acum. Bineînţeles că în acel moment, tânăr fiind, era imposibil să unesc punctele. Dar câţiva ani mai târziu, imaginea a fost cu mult mai clară. Aşa că, nu poţi uni punctele dacă priveşti în viitor. Poţi să le uneşti doar dacă te uiţi înapoi în viaţa ta. Aşa că trebuie doar să ai încredere că punctele se vor uni cumva în viitor. Trebuie să ai încredere în ceva - instinctul tău, destinul tău, viaţa ta, karma, orice altceva. Abordarea asta nu m-a lăsat niciodată baltă şi a făcut diferenţa în toată viaţa mea.

2. A doua poveste este despre dragoste şi pierderi

Am fost norocos să aflu ce îmi place să fac tânăr fiind. Woz (Steve Wozniak) şi cu mine am început povestea Apple în garajul părinţilor mei când aveam 20 de ani. Am muncit din greu şi în 10 ani Apple a ajuns să crească de la un garaj în care munceam noi doi la o companie care valora 2 miliarde de dolari şi avea 4.000 de angajaţi. Tocmai ne lansasem cea mai nouă creaţie (computerul MacIntosh), iar eu tocmai împlineam 30 de ani. Apoi am fost concediat...

Cum poţi fi concediat de la o companie pe care tu ai înfiinţat-o? Ei bine, pe măsură ce Apple a crescut, am angajat pe cineva, despre care credeam că are talentul să conducă Apple alături de mine, iar pentru primul an lucrurile au mers bine. Apoi viziunile noastre despre viitor au început să fie divergente, aşa că el a pus piciorul în prag. Şi atunci când a făcut-o, Consiliul nostru Director a stat alături de el.

Aşa că, la 30 de ani, am fost dat afară de la Apple. Şi a fost o poveste publică. Singurul lucru care contase în toată viaţa mea de adult se dusese pe apa sâmbetei. Şi eu eram devastat. Câteva luni n-am ştiut ce să fac. Am aflat că dezamăgisem o întreagă generaţie de antreprenori, că scăpasem bastonul de mareşal tocmai atunci când eram foarte aproape să-l primesc.

M-am întâlnit cu David Packard şi Bob Noycesi, am încercat să mă scuz pentru că o dădusem în bară atât de urât.

Eram un eşec public şi toate gândurile mele îmi spuneam să fug din Vale (Sillicon Valley). Dar, încet-încet, a început să mă cuprindă un nou gând. Încă îmi plăcea ce fac. Şi întâmplarea de la Apple nu schimbase lucrurile foarte mult. Eram respins, dar eram încă îndrăgostit. Aşa că am decis să o iau de la capăt. N-am văzut atunci, dar s-a dovedit că a fi concediat de la Apple a fost cel mai bun lucru care mi se putea întâmpla. Povara pe care o porţi atunci când ai succes a fost înlocuită cu uşurarea pe care o simţi când o iei din nou de la capăt, mai puţin sigur de ce o să ţi se întâmple.

M-am eliberat de stres şi am avut astfel şansa să intru într-una dintre cele mai creative perioade din viaţa mea. În timpul următorilor cinci ani, am pornit o companie numită NeXT, o altă companie numită Pixar şi m-am îndrăgostit de o femeie extraordinară, care a devenit soţia mea. Pixar a creat Toy Story şi este astăzi (în 2005) una dintre cele mai de succes întreprinderi de animaţie din lume. Într-o schimbare remarcabilă a sorţii, Apple a cumpărat NeXT, eu m-am întors la Apple şi tehnologia pe care o dezvoltasem la NeXT a stat la baza renaşterii Apple. Iar Laurene şi cu mine avem o familie frumoasă împreună.

Sunt foarte sigur că nimic din toate aceste lucruri nu s-ar fi întâmplat, dacă n-aş fi fost concediat de la Apple. A fost un medicament greu de înghiţit, dar cred că pacientul avea nevoie de el. Uneori viaţa te loveşte în cap cu o cărămidă. Nu-ţi pierde încrederea. Sunt convins că singurul lucru care m-a ajutat să-mi păstrez direcţia a fost faptul că îmi plăcea ce fac. Trebuie să găseşti lucrurile care-ţi plac. Şi asta e valabil atât pentru munca ta, cât şi pentru partenerul tău de viaţă. Munca ta o să-ţi umple o parte însemnată din viaţă şi singurul mod în care vei fi cu adevărat satisfăcut este să crezi că faci o muncă extraordinară. Şi singurul mod în care poţi face o muncă extraordinară este să-ţi placă ce faci. Dacă n-ai reuşit încă, continuă căutarea. Nu te mulţumi cu puţin. Aşa cum e şi cu partenerul de viaţă, vei şti atunci când l-ai întâlnit. Şi, la fel ca în orice altă relaţie extraordinară, lucrurile vor merge din ce în ce mai bine pe măsură ce trec anii. Aşa că nu te opri din căutare. Nu te mulţumi cu puţin.

3. A treia poveste este despre moarte.

Când aveam 17 ani, am citit un text care spunea ceva de genul: ’’Dacă trăieşti fiecare zi ca şi cum ar fi ultima din viaţa ta, la un moment dat vei avea dreptate”. Citatul m-a impresionat şi de atunci, pentru cei 33 de ani care au trecut, m-am uitat în oglindă în fiecare dimineaţă şi m-am întrebat: „Dacă astăzi ar fi ultima zi din viaţa mea, aş vrea să fac ce fac astăzi?” Şi atunci când răspunsul a fost „Nu” pentru mai multe zile la rând, am ştiut că trebuie să schimb ceva.

Ideea că în curând o să mor a fost cea care m-a ajutat să fac cele mai importante alegeri în viaţă. Pentru că aproape orice - toate aşteptările noastre, tot orgoliul, toate fricile referitoare la eşec - toate aceste lucruri pălesc în faţa morţii, lăsând afară singurul lucru care este cu adevărat important. Ideea că o să mori este cel mai bun mod în care poţi evita capcana fricii că ai ceva de pierdut. Eşti deja dezbrăcat. Şi nu există niciun motiv pentru care să nu-ţi urmezi inima.

Cu aproape un an un urmă, am fost diagnosticat cu cancer. Am făcut un CT la 7.30 dimineaţa şi a arătat în mod clar o tumoră în pancreasul meu. Habar n-aveam ce e un pancreas la acea vreme. Doctorii mi-au spus că acest tip de cancer e aproape sigur incurabil şi că n-ar trebui să mă aştept la mai mult de 3 până la 6 luni de viaţă. Doctorii mei m-au sfătuit să merg acasă şi să-mi pun lucrurile în ordine, un fel de a spune că ar trebui să mă pregătesc pentru moarte.

Şi eşti pus în situaţia în care încerci să le spui copiilor tăi, în doar câteva luni, toate lucrurile pe care ai fi vrut să le spui în ultimii 10 ani. Şi eşti forţat să te asiguri că toate lucrurile sunt puse în ordine, astfel încât să fie cât de simplu se poate pentru familia ta în viitor. Eşti forţat să-ţi iei rămas bun. Am trăit cu acel diagnostic toată ziua.

Mai târziu, am făcut o biopsie, mi-au băgat un endoscop pe gât până în stomac şi intestine, mi-au făcut o puncţie în pancreas şi mi-au luat câteva celule din tumoră. Am fost sedat, dar soţia mea, care era acolo, mi-a spus că, atunci când s-au uitat la celule sub microscop, doctorii s-au întristat pentru că se dovedea a fi o formă foarte rară de cancer pancreatic, incurabilă cu chirurgia clasică. Am făcut acea operaţie şi acum sunt bine.

Acest moment a fost cel care m-a apropiat cel mai tare de moarte şi sper să fie la fel şi pentru următorii ani. Faptul că am supravieţuit mă face să vă spun cuvintele următoare cu ceva mai multă experienţă, decât atunci când credeam că moartea e un concept pur intelectual. Nimeni nu vrea să moară. Chiar şi oamenii care vor să meargă în Rai nu vor să moară pentru a ajunge acolo. Şi, totuşi, moartea este singura direcţie clară spre care ne îndreptăm cu toţii. Nimeni nu poate scăpa de moarte. Şi aşa trebuie să fie, pentru că Moartea este în mod sigur cea mai bună invenţie a vieţii. Este agentul de schimbare al vieţii. Elimină vechiul pentru a face loc noului. Chiar acum, voi sunteţi noul, dar peste o vreme, nu departe de acest moment, veţi deveni încet-încet vechiul. Şi veţi fi eliminaţi. Scuze că sunt atât de dramatic, dar e adevărat. Timpul vostru e limitat, aşa că nu vă pierdeţi vremea trăind viaţa altcuiva. Nu vă înglobaţi în dogme, trăind cu rezultatul gândirii altor oameni. Nu lăsaţi zgomotul opiniilor altora să vă ascundă vocea voastră interioară. Şi cel mai important, trebuie să aveţi curajul să vă urmaţi inima şi intuiţia. Ele ştiu deja ce vă doriţi cu adevărat să deveniţi. Toate celelalte lucruri sunt secundare.

Când eram tânăr, exista o publicaţie uimitoare care se numea Catalogul Întregii Lumi. Un soi de biblie a generaţiei mele. A fost creată de un om pe nume Stewart Brand, nu departe de locul unde ne aflăm acum, şi el a adus-o la viaţă punându-i un strop de atingere poetică. Asta se întâmpla la începutul anilor 1960, înainte de apariţia computerelor şi a publishing-ului digital, aşa că revista era construită cu maşini de scris, foarfeci şi camere Polaroid. Era un soi de Google în formă printată, cu 35 de ani înainte să apară Google. Era idealist şi mustea de noţiuni extraordinare şi instrumente utile. Stewart şi echipa lui au scos mai multe ediţii ale Catalogului, după care lucrurile au început să nu mai meargă bine, aşa că au fost nevoiţi să scoată ultimul număr. Era la mijlocul anilor 70, iar eu aveam vârsta voastră. Pe ultima copertă a ultimului număr era o fotografie a unui drum de ţară în zori, genul de drum pe care te găseşti atunci când porneşti într-o aventură extraordinară. Sub poză erau cuvintele „Rămâi flămând. Rămâi naiv”. Ăsta era mesajul lor de adio.

Rămâi Flămând. Rămâi Naiv. Şi eu mi-am dorit întotdeauna să rămân aşa.

Iar astăzi, când voi absolviţi şi începeţi o viaţă nouă, vă doresc asta şi vouă. Rămâneţi flămânzi. Rămâneţi naivi.

Mulţumesc mult.

Steve Jobs, co-fondatorul şi directorul general al companiei Apple, a murit la vârsta de 56 de ani, din cauza unui cancer pancreatic care a recidivat.

Lecțiile lui de viață, însă ar trebui să ne trezească pe toți.

Rămâneți flămânzi! Rămâneți naivi!

Eu așa voi face!
Mă plec și-i mulțumesc în gând marelui Steve Jobs.

DEZVOLTARE PERSONALĂ? CE-I AIA?

Vorbesc adeseori oamenilor despre dezvoltare personală. Și o fac cu entuziasm, arătându-le că niciodată nu e prea târziu să vrei să înveți ceva folositor ție însuți, căci de aia se numește dezvoltare personală. Și le spun lor, cum îmi spun mereu și mie, că mereu te poți gândi că mai ai și alte limite neatinse, că încă mai ai de explorat în interiorul tău, că sunt, cu siguranță, și alte resurse nebănuite pe care le poți folosi în avantajul tău... Și cu tristețe constat că mulți dintre ei dau din cap aprobator, deși în gândul lor știu că nu-mi înțeleg sensul cuvintelor mele...

Pot spune din experiența mea că am lucrat mult timp angajată fiind și destul de mult timp pe cont propriu. Asta a însemnat diferite încercări, unele mai reușite, altele mai puțin reușite... toate au fost experiențe de viață și din toate am învățat câte ceva valoros. Și încă mai experimentez. Însă pe vremea în care îmi căutam calea, a apărut în viața mea DEZVOLTAREA PERSONALĂ sub forma provocării de a răspunde unor cerințe la care nu aveam în mine niciun răspuns adecvat. Și cum firea mea perseverentă și ambițioasă nu mă lasă să accept că nu știu un lucru, am început să citesc, să mă documentez, să caut informații pe internet, la prieteni, la cunoscuți și necunoscuți, să particip la seminarii, workshop-uri, conferințe, congrese, să cer, să fur și să cerșesc acele informații pe care simțeam că nu le am, dar nu voiam să accept că nu le-aș putea avea niciodată.

Așa a început dezvoltarea mea personală și știu sigur că în același fel va continua încă mult timp de-acum încolo.

Dar ce înseamnă, de fapt, dezvoltarea personală? Ce este ea și la ce folosește? Unii pot cădea în capcană, asociind-o cu cea profesională, ceea ce n-ar fi tocmai greșit, cu singura deosebire că prima vine din inițiativa proprie, în punctele pe care tu singur ți le vrei dezvoltate, pe când cea de-a doua vine la imboldul angajatorului, în funcție de necesitățile de productivitate ale organizației. Vreau să mă cunosc mai bine și să-mi dezvolt stima de sine poate să nu-i folosească foarte mult angajatorului meu, însă mie îmi poate fi vital aspectul.... În mod similar, dezvoltarea leadership-ului în personalitatea mea mă poate lăsa ”rece” pe mine personal, însă omului care conduce afacerea în care și eu sunt implicat prin formalitățile contractului de muncă îi este foarte de folos...

În viața noastră, știm cu toții că ”soarta”, ”destinul”, ”Dumnezeu” sau ”karma” ne învață oricum anumite lecții. Am putea spune că, din acest punct de vedere, toți facem dezvoltare personală ”vrând-nevrând”! Însă, la fel, știm cu siguranță toți că aceste lecții sunt e cele mai multe ori tare neplăcute și, de regulă, aduc cu ele o mare suferință. Multe lecții de viață ne dor când au loc, însă trebuie tratate ca atare, deslușite în ceea cce vor ele să ne transmită și mers mai departe. Durerea este inevitabilă, însă nefericirea este doar o opțiune, iar la acest aspect ar trebui să ne gândim mai des. A nu-ți învăța lecția, a nu căuta sensul durerii pentru a-i înțelege mecanismele și a merge mai departe riscând să repeți aceeași greșeală poate fi cel mai mare eșec pe care îl poți avea ca om pe acest pământ!

Cu ce începe dezvoltarea personală? Primul pas ar fi acela să începi să te cunoști pe tine. Trebuie să îți cauți busola personală care indică Nordul tău. Tragedia multor oameni este că se ghidează în viață după busola altcuiva. Vor să fie ca X, să se îmbrace ca Y, să strălucească în societate ca Z... și uită să mai fie ei înșiși! După ce te vei cunoaște cu adevărat, nu vei mai face această greșeală. Trebuie să știi că dacă toată lumea din jurul tău face un anumit lucru, nu înseamnă că acel lucru este bun și pentru tine. Nu uita că ești unic. Diferit înseamnă deosebit, nu neapărat greșit! Vei fi întotdeauna jalnic încercând în viață să interpretezi rolul altcuiva, când ai putea fi genial în propria piele.

Cu ce continuă dezvoltarea personală?

Apoi, dacă ai aflat cine ești, îți poți stabili cu ușurință un drum în viață. cine ești în interiorul tău trebuie să dicteze ce faci în viață și nu invers! Deunăzi am făcut cunoștință cu cineva care, dintr-o suflare, mi-a spus: ”Sunt Alina, sunt profesor universitar, tu ce profesie ai?”... Și-mi vine în astfel de momente să spun, zâmbind amar: ”Sunt femeie de serviciu... contează?”... Sunt tristă când oamenii cred că sunt ceea ce le rezonează din titulatura pe care o au vremelnic. Unii își spun înaintea numelui funcția pe care o ocupă. Alții își pun asta și pe ușa de la intrare în apartament... Atunci când îți construiești viața pe valori sau lucruri care nu depind în totalitate de tine, riști emoțional foarte mult. Astăzi ești profesor și îți centrezi viața în jurul acestui lucru, dar dacă mâine nu mai ești în această funcție cine mai ești? Când știi cine ești și ce poți face și te bazezi doar pe asta, totul în jurul tău poate să se dărâme și tu să rămâi în tot acest timp un om ÎNTREG. Află de la tine și numai de la tine cine ești, căutând să vezi ce ai în tine valoros, care-ți sunt aptitudinile și abilitățile, ce atitudini merită să le cultivi în continuare și pe care să le stârpești, după ce principii și valori de conduci și ce dimensiuni ale tale te fac unic și minunat.

Vei mai descoperi apoi că dezvoltarea personală te îndrumă să cauți sursa împlinirilor și a neîmplinirilor chiar în tine, pentru ajunge să știi ce lucruri mai ai de dezvoltat. Atunci când îi acuzi pe alții pentru eșecurile tale, este semnul unei nevoi de educație. Atunci când începi să te acuzi pe tine pentru acele neîmpliniri, este semn că educația a început. Când ajungi să nu mai acuzi pe nimeni, este semn că ți-ai desăvârșit educația. Cu toții vorbim cu aplomb despre succesul obținut prin forțe proprii, dar aproape niciodată nu spunem și că eșecul e obținut tot prin aceleași metode. Trebuie să ne asumăm și eșecurile, să învățăm din ele și să mergem mai departe. Un lucru e cert: succesul este unul din cei mai prost profesor! Nu te baza pe el, dacă vrei să te dezvolți frumos!

Dezvoltarea personală te va ajuta și să înțelegi care este adevărata interpretare a expresiei: ”așa a vrut soarta”. Vei vedea că viața este asemeni unui joc de cărți, unde fiecare primește la naștere o mână de cărți și tot ce are de făcut este să își joace cât mai bine acele cărți, astfel încât să fie câștigător. Atenție însă, câștigător în lupta cu tine, nu cu ceilalți. Viața nu trebuie confundată cu un alt fel de joc, unde dacă unul câștigă, asta înseamnă că celălalt trebuie să piardă. Pe termen lung vom pierde cu toții dacă gândim în acest fel.

Dezvoltarea personală te duce, așadar, mai aproape de succes. Te lasă uman, în același timp. Și-ți face apel mereu la străfundurile pure și veridice ale ființei tale. Și pentru că toți ne dorim culmile unei vieți împlinite, vă las, în final în desfătarea cuvintelor celui ce a fost marele promotor al dezvoltării personale din toate timpurile, Ralph Waldo Emerson, care ne-a dat o perspectivă originală și simplă asupra a ceea ce înseamnă succesul în viață:

„Să râzi mult și des, să câștigi respectul oamenilor inteligenți și afecțiunea copiilor, să obții aprecierea criticilor corecți și să înduri trădarea prietenilor ipocriți, să apreciezi ce este frumos și bun în fiecare, să lași în urma ta o lume un pic mai bună, fie printr-un copil, fie printr-o bucată de grădină sau printr-o condiție socială îmbunătățită, să știi că măcar un suflet a respirat mai ușor pentru că ai trăit tu. ASTA ÎNSEAMNĂ CĂ AI REUȘIT!

Te aștept și data viitoare să evoluăm împreună.

Cu drag,

Ștefania

ÎN ZIUA ÎN CARE M-AM IUBIT CU ADEVĂRAT - Charlie Chaplin

Un text, scris de Charlie Chaplin pe 16.04.1959, cu ocazia aniversării sale de 70 de ani.

ÎN ZIUA ÎN CARE M-AM IUBIT CU ADEVĂRAT

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înţeles că în toate împrejurările, mă aflam la locul potrivit, în momentul potrivit.

Şi atunci, am putut să mă liniştesc.

Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte … Stimă de sine.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am realizat că neliniştea şi suferinţa mea emoţională, nu erau nimic altceva decât semnalul că merg împotriva convingerilor mele.

Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte … Autenticitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să doresc o viaţă diferită şi am început să înţeleg că tot ceea ce mi se întâmplă, contribuie la dezvoltarea mea personală.

Astăzi, ştiu că aceasta se numeste … Maturitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să realizez că este o greşeală să forţez o situaţie sau o persoană, cu singurul scop de a obţine ceea ce doresc, ştiind foarte bine că nici acea persoană, nici eu însumi nu suntem pregătiţi şi că nu este momentul …

Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte … Respect.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am început să mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic … Persoane, situaţii, tot ceea ce îmi consumă energia. La început, raţiunea mea numea asta egoism.

Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte … Iubire de sine.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să-mi mai fie teamă de timpul liber şi am renunţat să mai fac planuri mari, am abandonat Mega-proiectele de viitor. Astăzi fac ceea ce este corect, ceea ce îmi place, când îmi place şi în ritmul meu.

Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte … Simplitate.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să mai caut să am întotdeauna dreptate şi mi-am dat seama de cât de multe ori m-am înşelat.

Astăzi, am descoperit … Modestia.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să retrăiesc trecutul şi să mă preocup de viitor. Astăzi, trăiesc prezentul, acolo unde se petrece întreaga viaţă. Astăzi trăiesc clipa fiecărei zile.

Şi aceasta se numeste … Plenitudine.

În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am înteles că raţiunea mă poate înşela şi dezamăgi. Dar dacă o pun în slujba inimii mele, ea devine un aliat foarte preţios.

şi toate acestea înseamnă … Să ştii să trăieşti cu adevărat.

Pentru a putea fi ok cu alţii, trebuie, în primul rând, să fii ok tu cu tine.

Pentru a putea înţelege pe alţii, trebuie, în primul rând, să te înţelegi tu pe tine.

Şi pentru a putea iubi pe alţii, trebuie să te iubeşti mai întâi pe tine.

Mulțumesc, Charlie Chaplin!

Pentru firme: Team-building-ul este foarte eficient în dezvoltarea echipei și motivarea angajaților!

„Pe ulița satului, într-o căruță plină-ochi, trasă de un singur măgar amărât cu ochelari de cal, care nu se urnea deloc, un țăran striga cât îl ținea gura: „Diii Joianule! Diii Murgule! Diii Floricica! Diii Lucica!”... Întrebat dacă a uitat cum se numește măgarul, țăranul răspunse hotărât: „Nuuu, nuuu, știu cum îl cheamă, că doar eu i-am pus numele, dar vreau să îi dau impresia că nu e singur, că muncește în echipă…”

Pilda de mai sus, fie că este o glumă, fie că este un adevăr amar, este expresia unei sintagme din ce în ce mai întâlnite în zilele noastre: aceea de ”muncă în echipă”. Iar această muncă în echipă începe din ce în ce mai mult să-și facă loc cu necesitate în organizațiile românești, unde avem imperios nevoie să depășim momentele de individualitate exagerată și stările apăsătoare de muncă continuă lipsită de căldura relațiilor interumane.

Foarte des aud oameni care își schimbă locul de muncă și apoi exclamă: ”ce șef bun aveam dincolo”, ”îmi lipsesc colegii și atmosfera de familie de la fostul loc de muncă”, ”discutam orice și știam sigur că sunt înțeles”, ”mă simțeam bine la serviciu, mă simțeam ca acasă”. Aceste replici subliniază un fapt foarte important în atingerea nivelului de satisfacție profesională, deși n-ar părea acest lucru, și anume: asigurarea confortului afectiv de care fiecare din noi avem nevoie pentru a ne simți valoroși și pentru a avea dorință și voință de a merge mai departe și de a evolua.

Ce înseamnă o echipă?

O echipă nu există doar pentru că cineva a pus niște oameni să lucreze împreună. Acela se numește grup. Iar un grup devine echipă doar în măsura în care membrii săi manifestă interacțiuni, schimburi intelectuale și verbale, într-o atmosferă de lucru constructivă și din care nu se exclude latura emoțională. Puterea unei echipe stă în oamenii care o formează și care lucrează împreună. Ei au capacitatea de a face față unor situații dificile dacă li se oferă timp suficient, încurajare și libertatea de a lucra asupra soluțiilor, adică dacă simt că au lângă ei și deasupra lor oameni, și nu roboți. Dezvoltarea echipei în cel mai bun sens înseamnă a crea oamenilor oportunitatea de a se întâlni pentru a împărtăși ideile, experiențele, nemulțumirile și pentru a lucra împreună.

Echipa trebuie să fie motivată

Fiecare manager trebuie să fie conștient că trebuie să își motiveze echipa cu care lucrează, atât financiar, cât și non-financiar. Motivând angajații, aceștia vor munci mai mult, mai eficient, într-un mediu plăcut, toate acestea ducând la creșterea productivității firmei, la o calitate superioară a produselor/serviciilor companiei. Mulți manageri au înțeles faptul că nu este nevoie doar de o motivare financiară a angajaților, de multe ori aceștia apreciind mai mult o simplă recunoaștere a meritelor prin mult-așteptatul: ”Felicitări! Ai făcut o treabă bună!”.

Ce este și ce nu este team-building-ul?

Team-building-ul este o metodă foarte des utilizată în vederea creșterii nivelului de coeziune și de apropiere în echipă, un bun mijloc de motivare a oamenilor dintr-o organizație. Team-building-ul NU este o metodă de a-i bine-dispune pe angajați, de a face un ”grătar împreună”, ci prin el se încearcă găsirea punctelor forte ale fiecărui membru al echipei, aflarea punctelor comune între membrii echipei, influențarea în mod pozitiv a moralului întregii echipe și atingerea unui nivel de performanță ridicat la nivel de organizație. Team-building-ul reușește într-un timp relativ scurt să întregească o echipă, membrii să aibă încredere în valorile celorlalți membri, cu toții ajungând să relaționeze mult mai eficient.

De ce team-building?

Pentru că o echipă nu se creează niciodată singură. O echipă nu există ca atare doar pentru că cineva a pus niște oameni să lucreze împreună și i-a numit generic: ECHIPĂ. Nici măcar atunci când oamenii ajung să fie prieteni între ei și împărtășesc, la locul de muncă, aceleași obiective, ei nu constituie obligatoriu o echipă eficientă. Pentru a transforma un grup în echipă trebuie să antrenezi o serie de abilități.

Ce aabilități trebuie îmbunătățite pentru ca o echipă să fie performantă?

Planificarea. Oamenii gândesc, în general: ”acțiune, înainte de toate!”, fără să se gândească mai întâi la pașii pe care ar fi necesar să-i urmeze. Atenție, proiectele vor eșua din cauza acestei atitudini!

Comunicarea. Se asigură membrii echipei că fiecare a înțeles care este planul? Se țin permanent informați unii pe ceilalți? Comunică într-un mod deschis, transparent și productiv?

Ascultarea. Sunt oamenii într-adevăr atenți la ceea ce spune fiecare coleg? Are fiecare prilejul să-și exprime părerea? Dacă sunteți manager, știți, cu siguranță, că, în echipa pe care o conduceți, unele voci nu se aud deloc, pentru că vorbitorii dominanți nu renunță niciodată.

Participarea. Este incurajat fiecare să contribuie la realizarea sarcinii, prin acest lucru reducându-se efectul de chiul social?

Cooperarea. Cer oamenii ajutor la nevoie? Îl primesc? Se tratează între ei cu respect? Se încurajează?

Rolurile. Știu membrii echipei cine și pentru ce este responsabil? Ce face liderul? Hotărăște sau moderează?

Obiectivele. Împărtașesc oamenii același obiectiv? Și aceleași valori care îi ajută să atingă obiectivul?
Dacă ați identificat aceste probleme, le-ați și rezolvat pe jumătate. Și veți fi de acord că e nevoie de un team-building.

Pledoarie finală pentru team-building

Nu este vorba despre un moft atunci când organizațiile apelează la acest serviciu, ci de un serviciu de resurse umane care urmărește rezolvarea problemelor cu care se confruntă organizația prin cooperare, comunicare eficientă, implicarea oamenilor în luarea deciziilor, transparență și leadership. De ce nu se pot dezvolta asemenea abilități doar prin procesul muncii? Pentru că scopul muncii în organizație este, de cele mai multe ori, produsul/rezultatul, iar modul în care este realizat produsul/rezultatul, procesul în sine trece, din păcate, pe locul doi. În cadrul unui team-building, dimpotrivă, accentul cade pe procesul de învățare într-un cadru mai puțin oficial, în care indivizii ajung să se exprime mult mai liber ca oameni, nu doar ca angajați. Se întâmplă ca în timpul team-building-ului echipa să nu reușească să îndeplinească perfect nicio sarcină. Asta nu înseamnă eșec, pentru că miza nu e rezolvarea exercițiului, ci învățarea. Și uneori obținem cea mai profundă înțelegere dintr-o ratare, ceea ce la muncă nu ne este permis.

Concluzie

Pentru a fi eficienți și a ne simți bine la locul de muncă, e important să lucrăm în echipă. Munca în echipă presupune prietenie, respect, înțelegere, comunicare și ajutor, chiar și la serviciu. Și unde să le găsim, dacă nu la persoanele de lângă noi, la colegii noștri?

Te aștept și data viitoare să evoluăm împreună.

Cu drag,

Ștefania

STABILITATE ȘI DRAGOSTE... SAU SEXUALITATE ȘI EROS?

Iată o întrebare riscantă la care, dragi cititori, vă invit pe voi să răspundeți printre rândurile ce urmează...

Cu siguranță, toți ne-am pus această problemă la un moment dat sau, dacă nu, măcar am auzit-o printre cunoscuții sau necunoscuții care ne înconjoară. Pe mulți îi aud și eu că spun: ”nu mă căsătoresc, că pierd tot farmecul și noutatea”... ”de ce să-mi pierd timpul cu o relație stabilă care să ajungă să mă plictisească, când farmecul fiecărui început într-o nouă relație mă duce pe culmi de vis”... sau opusul: ”m-am săturat de relații pasagere care să se bazeze doar pe sex”... ”o fi sexul interesant, dar încep să-mi doresc un om alături cu care să împart și bune și rele”...

Așadar, problema sexului și a dragostei în cadrul cuplurilor moderne vorbește cel mai adesea despre sentimente care capătă profunzime și statornicie odată cu vechimea, căci ”vinul vechi e cel mai bun”, dar, în același timp adeverește o dorință erotică care se diminuează treptat, cuprinzând o listă lungă de motivații care pretind să explice dispariția inevitabilă a erosului din viața noastră odată ce legătura e stabilă și începe să numere din ce în ce mai multe momente împreună. Angrenați din ce în ce mai mult în cotidian, începem să devenim din ce mai stresați, mai ocupați cu muncile noastre profesionale, mai competenți în gospodăriile noastre, mai implicați în viața și creșterea copiilor noștri și... prea obosiți pentru a mai acorda atenție erosului în dormitor.

Un lucru este cert. cu toții avem în comun o nevoie fundamentală de a fi protejați, de a avea pe cineva în preajmă care să ne fie sprijin și pavăză, nevoie care ne propulsează de la început către o relație stabilă. Pe de altă parte, cu toții simțim o nevoie infinit de mare de aventură și de emoție, de riscant și necontrolat. Și astfel căutăm să ne orientăm către o persoană care să ne ofere aceste lucruri în mod simultan: pe de o parte un sentiment al stabilității, al importanței și al continuității, pe de altă parte emoție, romantism, satisfacție din punct de vedere emoțional și sexual. Însă, paradoxal, în toată această căutare febrilă, prea puțin ajungem să ne gândim la faptul că e destul de greu să stârnești excitare, anticipare și dorință aprinsă în aceeași persoană de la care aștepți confort și statornicie... Greu, da, însă, spun eu, nu imposibil!

De multă vreme psihologii, psihoterapeuții, sexologii, observatorii sociali s-au războit cu nodul gordian al reconcilierii sexualității cu viața de cuplu tocmai pentru a contracara veșnica dilemă existențială: vreau dragoste sau vreau erotism și, mai ales, de ce nu pot avea în același timp și de la același timp și dragoste și erotism... Și astfel au apărut: sfaturi privind condimentarea vieții intime de familie cu achiziții de pe piața picanteriilor; sfaturi privind o mai bună programare a vieții, ce poate fi rezolvată printr-o stabilire mai bună a priorităților și prin abilități organizatorice; sfaturi privind îmbunătățirea comunicării prin exprimarea verbală sinceră și deschisă a dezideratului sexual, sfaturi... și-alte sfaturi... Sfaturi bune, în sine, cu siguranță, sfaturi ce merită toată atenția și concentrarea noastră, însă... mai mult decât aceste ”programări”, aceste ”gestionări eficiente” ale unui subiect sensibil așa cum este problematica erosului și a sexualității, cred e că e bine de luat în calcul faptul că intimitatea, erosul dintre un bărbat și o femeie este, mai curând, un act intim, o uniune de trăiri pline de imaginație mai repede decât o problemă ce poate fi realizată algoritmic, în pași ficși, fără nici cea mai mică rată de eșec... Cred cu tărie că dinamica sexualității în cuplu trebuie să fie abordată din punct de vedere al unicității fiecărui tot sistemic, căutând, în același timp, împreună cu partenerii calea înțelegerii poveștii lor de viața și de dragoste.

În munca mea sau pur și simplu în jurul meu mi-au fost date să văd cupluri diferite. Unele cărora seducția li se pare un efort prea mare, ceva ce nu mai trebuie să facă acum, când sunt împreună de atâta timp. Altele care cred că intimitate înseamnă să știi totul, în cele mai mici detalii și nuanțe, unul despre celălalt și renunță la orice simț al distincției și apoi ajung să se întrebe unde le-a dispărut misterul din relație. Unele femei care preferă o viață lipsită total de dorință erotică mai degrabă decât să le spună partenerilor lor că preludiul trebuie să fie mai amplu decât actul în sine. Și unii bărbați, care în loc să gestioneze sentimentul lipsei de vitalitate din cuplu și să se reîndrăgostească de partenera lor, sunt gata să riște totul pentru câteva momente de distracție interzisă cu o altă persoană.... Părinți a căror energie erotică este stoarsă de creșterea copilului, părinți pentru care, din exces de protecție și dedicare, uită să mai închidă din când în când ușa la dormitorul conjugal, oameni care se rușinează de sexualitatea lor și din această cauză îi privează pe cei iubiți de această latură a apropierii din cuplu, oameni care atunci când vorbesc de dragoste și eros devin timizi, disperați, descurajați, furioși sau, și mai rău, scârbiți... Fiecare din toți acești oameni au o istorie de viață care i-a condus în acest punct, cu siguranță. Ceea ce trebuie, însă, ei să înțeleagă este faptul că dragostea și dorința nu se exclud reciproc, însă ele nu se manifestă în același timp. Să facem un exercițiu de imaginație: priviți un copil în parc. Urmăriți-l cum el se desprinde de părinții lui și explorează lumea ce i se descoperă în fața ochilor... însă doar pentru câteva clipe! În minutul următor se întoarce de unde a plecat, pentru a se bucura de prezența lui tati și a mamei lui dragi...  Și mișcarea se repetă... Acest balans, acest vals cu viața pe care-l facem în copilărie revine în noi odată cu maturitatea. Avem nevoie de asumare de riscuri, cum avem nevoie de sprijin și siguranță. Căutăm experiențe unice senzoriale cu partenerul nostru, care să ne rupă din cotidian, la fel de mult cum căutăm o ancoră stabilă și de încredere în partenerul nostru.

Provocarea adresată nouă, cuplurilor moderne, este aceea a reconcilierii nevoii de siguranță și predictibilitate cu dorința de a fugi după ceea ce este emoționant, tensionant și inspiră venerație. Dacă vrem să menținem vie dorința erotică de-a lungul timpului alături de o persoană, trebuie să fim capabili să aduce un dram de necunoscut într-un spațiu familiar, care reprezintă cunoașterea celuilalt. Sau cum spunea Proust: ”Adevărata călătorie de descoperire nu constă în căutarea unor peisaje noi, ci în a privi cu alți ochi aceleași peisaje”. Toți avem nevoie de perioade alternative de dezvoltare și echilibru. Orice individ sau sistem expus neîncetat la noutate și schimbare riscă să se prăbușească în haos. Însă unul care este prea rigid și static încetează să mai crească și, în final, moare. Așadar, dansul etern dintre schimbare și statornicie e soluția menținerii unei relații împlinite pe termen nelimitat.

Mai jos voi încerca să sintetizez câteva sugestii pentru a vă înfrupta din bucuria erosului și stabilitatea dragostei laolaltă, sugestii îndrăznite de mine pentru cuplurile ce-și doresc cu adevărat viață sentimentală fericită împletită cu o viață erotică de calitate. Să parcurgem, așadar, cu atenție, lucrurile care ne pot face fericiți și împliniți:

·         Păstrați distincția dintre voi

Dacă distanța între voi e prea mare, nu poate exista legătură intimă. Pe de altă parte, prea multă contopire șterge definitiv distincția dintre doi invidizi diferiți. Păstrează-ți mereu în minte, indiferent că ești femei sau bărbat, faptul că atunci când doi devin unul, nu mai există niciun pod pe care să pășești și nimeni de partea cealaltă pe care să vizitezi. Când intimitatea se prăbușește în contopire totală, cea care împiedică dorința erotică nu e lipsa de apropiere, ci chiar o apropiere prea mare.

·         Priviți cu alți ochi iluzia certitudinii în relație

Filosofii știau din cele mai vechi timpuri că nepermanența e singura constantă din Univers! Cu toții râvnim fidelitatea în cuplu, muncim din greu pentru ea, dar... nu e niciodată garantată! Când iubim, riscăm întotdeauna posibilitatea pierderii, sub diverse forme: prin criticare, respingere, separare, sau... moarte... indiferent cât de mult încercăm să ne apărăm de ea. Introducerea incertitudinii prezente vis-a-vis de cuplu, prin eliberarea de iluzia certitudinii, ne poate aduce suflul vital de care avem nevoie. Trăim clipa și ne bucurăm de tot ce poate fi mai bun din erosul cu partenerul nostru în fiecare moment... ce poate fi mai sublim de atât?

·         Căutați să cunoașteți cu adevărat partenerul

Nevoia noastră de stabilitate în cuplu și de fidelitate ne limitează dorința de a-l cunoaște pe cel de lângă noi. Îi atribuim acestuia o imagine ce adesea e o creație a imaginației noastre, bazată pe propriul nostru set de nevoi. Vedem în celălalt ceea ce vrem să vedem, ceea ce tolerăm să vedem, iar el face la fel. Când rezistăm impulsului de a controla imaginea celuilalt în înteriorul nostru, când continuăm să fim deschiși la ceea ce este celălalt pentru el și pentru noi, păstrăm veșnic posibilitatea de descoperire și rămânem interesați de partenerii noștri. Ei ne încântă și suntem atrași de ei.

·         Introduceți eroticul în cămin

Aceasta e provocarea cea mai mare a intimității sexuale. Pentru că ea implică dezvăluirea unor aspecte care sunt, conform condiționării sociale, strâns legate de rușine și vină. Când ne exprimăm dorințele erotice riscăm umilirea și respingerea, ambele la fel de devastatoare. Din acest motiv, nu e de mirare că mulți dintre noi preferăm siguranța sexului realist, ca scut împotriva acestui scenariu jignitor. Ne aflăm departe de pasiune, dar, cel puțin, ne simțim normali și acceptați. Pe de altă parte, sunt și cei care riscă să treacă pragul. Ei își adună curajul pentru a fi fericiți și se confruntă cu interdicțiile sociale și cu pudorile partenerului. Aceștia își doresc cu ardoare exprimarea completă în domeniul dragostei și al erotismului și se împotrivesc îndemnului de a se abține. Pentru ei, comunicarea sexuală este departe de a fi murdară, ci este mai degrabă o fuziune sacră ce ne pune în legătură cu divinul din noi. Fiecare din noi își poate face evaluarea proprie în acest moment. Fiecare își poate da seama unde se află și unde mai are de lucrat. Eu voi încheia acest punct spunând doar că atunci când ne sunt dezvăluite dorințele cele mai intime și sunt întâmpinate de persoana iubită cu acceptare și validare, rușinea se evaporă. Este o experiență de profundă împuternicire și afirmare de sine pentru inimă, corp și suflet.

Eros și dragoste... mulți ar spune că sunt sinonime și poate că n-ar greși prea tare... Și, cu toate acestea, cât de diferite este imperios necesar să fie în viața noastră și câtă importanță trebuie să acordăm amândurora, pentru a avea o viață sentimentală, dar și amoroasă de calitate... Ceea ce face ca menținerea dorinței în timp să fie atât de dificilă este faptul că necesită reconcilierea a două forțe opuse: libertatea și angajamentul. Iar acest lucru face parte din categoria dilemelor existențiale care sunt pe cât de nerezolvabile, pe atât de inevitabile, întrucât cele două polarități sunt contrarii interdependente care aparțin aceluași întreg: nu poți s-o alegi pe una în defavoartea celeilalte, întrucât sistemul are nevoie de ambele pentru a supraviețui.

Voi încheia aici mica mea pledoarie pentru dragoste și eros, nu înainte de a-ți sugera provocarea către aruncarea cu privirea în curtea proprie. Răspunde-ți tu ție, dragă cititorule, la câteva întrebări și reflectează atent la răspunsurile pe care le vezi apoi agățate pe bucata de hârtie. Ia-ți timpul de care ai nevoie și spune-ți sincer, fără să fii prea aspru, dar nici prea rușinos:

Ce simți când iubești?

Prin ce diferă iubirea de faptul că dorești erotic pe cineva?

Intimitatea profundă te-a condus întotdeauna la sex?

Când te simți cel mai liber în relația ta de cuplu?

În ce fel te face căsătoria/relația stabilă mai liber și în ce fel te face mai puțin liber?

De ce crezi că are un caracter atât de erotic ceea ce ne este interzis?

De unde crezi că ne vine stereotipul femeilor ca fiind romantice și al bărbaților ca fiind cuceritori sexuali? Simți tu că sunt adevărate aceste stereotipuri?

De ce trecerea la statutul de părinte se transformă de multe ori într-un dezastru eroticpentru multe cupluri? Ai trecut și tu prin așa ceva?

Câtă libertate sunteți dispuși să vă acordați unul altuia, în cuplu? Dar tu ție însuți?

Poate că aceste răspunsuri te vor ajuta să conștientizezi cine ești tu în relația de cuplu și ce mai ai de făcut pentru o viață fericită. Te rog să nu-ți judeci răspunsurile. Lasă-le să curgă din tine, așternându-se pe hârtie și apoi să revină înapoi în tine mult mai mature și mai asumate. Nu te teme de ce ai aflat sau de ce ai mai putea afla despre tine. Descoperă și alt fel de a trăi în cuplu, ai tot ceea ce-ți trebuie pentru acest lucru, trebuie doar să-ți pui resursele la treabă. Explorează și conștientizează cât de frumoasă și împlinită erotic poate să-ți fie iubirea. Dacă vrei, de azi poți începe o nouă viață, cu încredere în tine și în relația ta.

Te aștept și data viitoare să evoluăm împreună.

Cu drag,

Ștefania