M-AM SĂTURAT! DIVORȚEZ!

Trăim timpuri foarte sensibile, timpuri în care divorțul este pe buzele celor mai mulți dintre noi, pe cât de firesc, pe atât de dureros de drastic. Aud din ce în ce mai des oameni în jurul meu spunând parcă prea ușor: “M-am săturat! Divorțez!”. La cea mai mică supărare resorturile raționalului din noi se rup și încep războaiele încrâncenate ale emoționalului, pline de ură și orgolii absurde.

Bărbații spun că femeile sunt vinovate, iar femeile aruncă vina pe bărbați. Adevărul, însă, știm cu toții, e undeva la mijloc. La mijlocul la care orgoliile se întâlnesc și nu mai încap în aceeași casă împreună. Acumularea excesivă de oboseală, blocajele emoționale sau raționale, micile și marile neînțelegeri, certurile, nesiguranța zilei de mâine și viața mereu în schimbare toate acestea duc la dezastrul familial. Foarte mullți dintre noi ne plângem de multă muncă, muncă la serviciu, muncă acasă, muncă cu copiii, muncă pentru părinți... Iar în locul acestei corvoade supreme, permanente și continue cerem din partea celor apropiați, dar nu numai, multă afecțiune, atenție, recunoștință, relevanță și recunoașterea valorii proprii. De parcă cu un cântar invizibil am putea cântări și pune în echilibru eforturile noastre cu iubirea oferită nouă de către ceilalți... Nu ne dăm seama, însă, de un lucru: cu cât dorim iubirea și acceptarea din partea celor din jur, cu atât ne expunem mai vulnerabili, dar și mai inflexibili la personalitatea celorlalți, care vin în relație cu noi cu propriile dorințe și propriile nevoi sufletești. Ori intransigența noastră de a privi lucrurile în alb și negru, mă iubești/nu mă iubești, îmi dai și-mi ești prieten/nu-mi dai și-mi ești dușman face ca în ego-ul celuilalt să se nască mai degrabă orgoliul, decât nevoia de a ne copleși cu minunatele-i daruri emoționale.

De tine depinde, drag cititor, ce vrei să construiești și dacă vrei să construiești ceva cu adevărat! Iar pentru asta trebuie, ce-i drept, un partener cu aceeași viziune ca tine, dar mai ai nevoie de ceva ce ține strict de tine: trebuie multă înțelepciune, bunătate și înțelegere! Trebuie să înveți limba celuilalt și să-l înveți și pe el limba ta și să comunicați deschis! Celălalt nu e ghicitorul tău în stele, el are nevoie să știe de la tine ce vrei și ce ți-ar face plăcere la un moment dat! Ne supărăm imediat și pentru că, spre exemplu, nu ne-a luat o prăjitură! ”Doar știe cât de mult îmi plac prăjiturile!”. Atenție: faptul că a omis să-ți cumpere prăjitură nu înseamnă că nu te iubește! În loc să te plângi, să te lamentezi, să ruminezi în jurul ideii, făcându-ți gânduri negre, de ce nu încerci să-i spui răspicat, să-i trimiți un mesaj: “Vreau o prăjitură!”? Dragostea e liantul care leagă două suflete, dar ea nu are nimic de-a face și nici nu e răspunzătoare de prăjitura ta! Conflictele mici nasc tragedii mari. Văd în jur numeroși oameni care nu ar recunoaște sub nicio formă că au greșit și acest lucru e o enormă eroare! Nu știm să spunem: ”Iartă-mă!”, crezând că-i vreun păcat, și, de fapt, pierdem monstruos de mult crezându-ne puternici și invincibili.

Haideți, mai bine, să tragem linie și să adunăm... să scădem... să înmulțim sau să împărțim... haideți să încercăm să facem orice pentru a înceta să credem că după prima cearta totul e pierdut! Mai bine vă propun să suim în podurile conștiințelor noastre orgoliul și egoismul, omulețul acela micuț și negru din noi numit ego, ce nu ne lasă să fim frumoși, și să începem să ne reinventăm în cuplu, să începem să ne naștem în doi și să ne modelăm personalitatea ca pe o entitate nouă, lipită de a celuilalt. Toți cei ce au învățat cu temeinicie lecția căsniciei reușite știu că mariajul este un șantier în construcție, are satisfacție și cunoaștere, e trudă și necunoscut, e presărat cu schele de urcat și de coborât, oameni murdari în jur, praf, dar ai, pe de altă parte, și multe materiale de construcție la îndemâna ta, astfel încât din lucrare să-ți iasă o capodoperă!

Mai fă ceva pentru tine: roagă-l pe celălalt, din când în când, să iasă puțin, cu ochii minții și ai sufletului, din interiorul relației și să te privească cu ochii altcuiva: va descoperi, cu siguranță, altceva, deosebit, unic al tău ce merită să fie luat în calcul. Periodic realizat, acesta e un exercițiu benefic pentru orice cuplu! Suntem în permanentă schimbare și evoluție, fie că percepem acest aspect la modul concret, fie că el trece neobservat minții noastre exterioare. Așadar, din când în când, să tragi o privire să vezi cine mai ești tu și, mai ales, cine-ți mai este partenerul, care este drumul evoluției sale și cum puteți voi aduce plus relației voastre nu poate fi decât cea mai bună analiză constructivă la care te puteai gândi! Stoparea crizelor și aplanarea conflictelor se face mai ușor cu o persoană pe care o cunoști, căreia îi cunoști slăbiciunile și atuurile, mai curând decât cu un altul pe care nu-l cunoști!

Și nu mă pot opri din a-ți mai face o recomandare, pe care o las la latitudinea ta dacă o iei în seamă sau încă nu. Înainte ca tu și partenerul tău să vă gândiți serios la despărțire, puneți-vă întrebări și cântăriți foarte bine! Ați auzit de psiholog și de terapie de cuplu? Simpla decizie de a merge la psiholog, de a recunoaște conflictul, de a identifica neajunsurile este un pas uriaș către salvare, în condițiile în care vă doriți o salvare a propriei căsnicii! Terapia de cuplu trateaza relația, și nu individul. Pentru a putea avea câștig și eficiență dintr-un asemenea ajutor este imperios necesar ca ambii parteneri să dorească schimbarea în bine a relației, ambii să fie conștienți că ceva nu merge și împreună să își dorească să facă pași spre a salva relația.

Cu toții știm că timpul care trece în cuplu ne schimbă, ne reordonează prioritățile și pe măsură ce relația capătă vechime parcă avem din ce în ce mai puțină răbdare cu celălalt. Pe de altă parte, munca în exces a unuia poate anula bucuria celuilalt, munca ambilor poate duce la înstrăinare care, alăturată frustării, geloziei, fricilor, violenței verbale, poate conduce la conflicte și la rupturi ireparabile. Cu sprijinul specialistului ești ajutat să te întorci în timp la cele mai frumoase începuturi, să te privești și să-l privești pe celălalt din alte unghiuri decât cele prezente, să redescoperi calitățile și defectele celuilalt și să înveți să te obișnuiești cu ele, astfel renăscându-se o apropiere emoțională, așezată pe alte baze raționale. Se pot descoperi cauze ale multor nemulțumiri, ale tale sau ale partenerului, iar achiziția în această direcție este învățarea unei mai bune comunicări. Se caută piesa lipsă din puzzle, se descoperă și se lipește celorlalte, pentru întregirea unei imagini armonioase! Toți avem nevoie, din când în când, de o altă atmosferă, de mai multă siguranță, de o acceptare necondiționată și plină de iubire din partea celuilalt și, mai ales, de timpul acela în doi pe care-l pierdem cel mai repede într-o relație. Eviți divorțul prin terapie de cuplu, fiindcă aceasta naște un mediu de dezvoltare a ideilor în doi în loc de unul și întărește acea entitate care este relația de cuplu. Poți vorbi cu psihologul confident al tău despre lucruri intime și fii convins că următorul pas va fi să căutați împreună calea de mijloc, prin renunțarea de ideea că neapărat trebuie să-l schimbi pe celălalt, întrucât secretul este nu să modelezi un alt eu al tău, ci să ajungi să-i înțelegi partenerului unicitatea și să-l iubești așa cum este el.

Terapia nu-ți dă verdicte, asta o spun cu toată sinceritatea pentru cei ce se așteaptă să vină la psiholog și acesta să înceapă să împartă dreptatea între cei doi parteneri, dar ea îți arată calea, îți pune în lumină soluția problemei tale, soluție pe care o vei descoperi singur, dealtfel. Gândește-te sincer înainte de toate: toți avem metehnele noastre, capricii, tabieturi fel de fel. Mulțumirea noastră sufletească, pe care o căutăm cu atâta disperare, se formează greșit și absurd vis-a-vis de partener, când mai curând ar trebui să-și aibă startul în cunoașterea de sine. Iar tot ce-ai iubit la început în celălalt, experiența voastră împreună, farmecul și misterul cu care vă învăluiați în beția pasiunii sunt tot atâtea motive pentru a te gândi că merită să faci un efort pentru a-ți salva iubirea.

Pune-te, pentru o clipă, în pielea celor care s-au despărțit și au regretat mai apoi, o perioadă mai scurtă sau mai lungă, că nu au făcut mai mult pentru relația lor... Ne irosim inutil în lucruri mărunte și uităm de toleranță și iubire, vrem să fim atotștiutori și impunem tot felul de exigențe, ne place parcă să ne certăm, să fim în rol de victime și uităm, amnezic și conștient în același timp, că nici măcar noi nu suntem perfecți... Ne putem salva căsnicia cu puțină bunăvoință și înțelegere, putem evita discuțiile și conflictele, pentru că ele afectează echilibrul nostru psihic și aduc boli fizice, putem pune în relația dintre noi tot ce avem mai frumos, căci relația de cuplu este cel mai puternic motor ce ne poate da energia necesară altor solicitări și dorințe ce se cer împlinite!

 

Te aștept și data viitoare să evoluăm împreună.

 

Cu drag,

Ștefania

EU ALEG CUM VREAU SĂ MĂ SIMT!

Dragul meu cititor, voi începe azi să-ți arăt câte puțin din lucrurile pe care le-am făcut de-a lungul timpului pentru a mă cunoaște pe mine, cea adevărată, pentru a mă conecta la ființa mea cea intimă și apoi la ceilalți, pentru că știu că drumul meu te poate insipira.

Drumul a început undeva demult, înapoi în timpul pe care cu repeziciune îl traversăm cu toții, și s-a cizelat cu fiecare obstacol, cu fiecare hop depășit, fiecare barieră dărâmată și fiecare piedică luată în râs pe care am găsit-o în cale. Sunt în căutarea permanentă a echilibrului și a ”păsării albastre a fericirii” și nimic din ce e omenesc nu mi-e străin: depresie, revoltă, demoralizare, autovictimizare și deznădejde. Cu toate acestea, nu am încetat niciodată să mă întreb:

Ștefania, de ce nu ai viața pe care ți-o dorești?

Ce anume îți controlează alegerile și emoțiile?

M-am uitat în permanență la mine și în jurul meu, m-am uitat la latura mea de învingător și am continuat să cresc și să mă descopăr pe zi ce a trecut mai mult. Pe de altă parte, la ceva distanță de începutul meu, mă uit la oamenii din jur, mă uit la durerea pe care o experimentează fiecare din ei și mă întreb dacă ei, la rândul lor, știu cine sunt cu adevărat, dacă știu ce vor de la viață și care e definiția lor proprie pentru fericire. Probleme întâlnim cu toții în fiecare zi dar ăsta nu e un motiv să nu faci nimic să le rezolvi, să ajungi să-ți placă atât de mult starea de confort în care trăiești și stările negative cu care îți petreci timpul în fiecare zi încât să nu vrei să ieși din ele.

Însă, din moment ce de ceva vreme ne găsim aici săptămână de săptămână, am o veste bună pentru tine, drag cititor: eu n-am să-ți dau voie să faci asta cu tine! N-am să te las să-ți placă atât de mult poziția de victimă a sorții, încât să nu mai vrei să ieși din ea. Trezește-te și gândește-te că ai o singură viață și tu alegi în ce fel o trăiești!

 

Cum, însă, să începi să transformi ce experimentezi astăzi în viața ta?

Hai să ne gândim puțin acum la relația ta de cuplu.

Poate ai auzit și înainte de a-ți spune eu astăzi că totul în viață ține de alegeri. Fiecare stare emoțională pe care o ai astăzi, fiecare eveniment din viața ta este rezultatul propriilor tale alegeri. Conștient sau inconștient, fie că ești deja implicat într-o relație, fie că ești în așteptare ca sufletul tău pereche să te găsească, ai doua variante: să continui să simți și să faci ce ai făcut toată viața sau să TE SCHIMBI, să începi să simți și să faci ALTCEVA.

Unii oameni cultivă aceleași patternuri emoționale de-a lungul vremii. Cum pot să îmi transform viața dacă mă simt la fel de deprimat, la fel de agresiv, la fel de furios pe ceea ce-am trăit până acum? Ai zice că nu te poți abține, cât timp lucrurile din jurul tău nu sunt roz. Și totuși... important este să vrei să alegi să depășești această stare. Scutul pe care l-ai construit în jurul tău, furia și deprimarea atrag exact ceea ce nu îți dorești în viața ta.

Orice ființă umană are anumite nevoi care pot fi împlinite prin stări negative sau prin stări pozitive de spirit. Asta spune psihologia nevoilor umane. Starea emoțională îți poate influența absolut orice acțiune și, de aceea, e foarte important să fii un bun conducător al propriei emoționalități. Ține de inteligența emoțională și, în plus, te scutește de multă suferință.

 

Cum poți face să-ți schimbi această stare și care sunt pârghiile care stau la baza ei?

Tu cum vrei să fii?

Vrei să te simți bine?

Vrei să atragi în viața ta evenimente pozitive, oameni minunați și sentimente unice?

Hai să vedem împreună ce anume ne influențează stările de spirit și cum putem modifica aceste stări. Te provoc la un exercițiu. De fiecare dată când te simți deprimat, uită-te în oglindă. Privește–te și observă cum fiziologia ta influențează starea de spirit. Privește care e poziția capului, observă umerii aplecați și cum respiri. Apoi acordă atenție imaginilor care îți apar în minte. La ce anume te concentrezi în momentul în care te simți deprimat, ce îți amintești? De oamenii care-ți spun și arată că nu ești bun? De profesorii care ți-au spus că ești prost, pentru că n-ai rezolvat tema dificilă pentru acasă? Sau de partenerul care-ți spune că ești un om minunat? Mă îndoiesc că e a doua variantă... Observă și tonul vocii pe care îl folosești când îți vorbești ție. De obicei, când experimentăm o stare de spirit negativă ne spunem lucruri silențios. Patternurile de limbaj au o influență foarte mare asupra emoțiilor. Dacă îți spui pe un ton plâns că ești prost, nu ești bun de nimic și jalnic, acestea sporesc starea negativă în care te afli.

 

Cum poți schimba această stare și să devii conștient că alegerea stării emoționale îți aparține?

Pasul 1. Îndreaptă-ți umerii, ridică-ți capul și gândește-te la un moment din viața ta în care ai simțit bucurie, încântare sau orice altă emoție pozitivă pe care ai vrea să o experimentezi continuu.

Pasul 2. Gândește-te și vizualizează acel moment, respiră așa cum respirai atunci și spune-ți lucrurile pe care ți le spuneai atunci. Tu decizi care emoție din trecutul tău o perpetuezi în prezent. Dacă vrei să te simți bine, poți oricând adopta această tehnică simplă.

Pasul 3. Fii sincer cu tine și schimbă-ți obiceiul de a te afunda în depresie, alege schimbarea, alege să te  conectezi cu tine însuți, căci esența ființei tale este una fericită, nu tristă.

Toată lumea găsește până la urmă o metodă prin care își rezolvă mai mult sau mai puțin eficient problemele, însă aceste metode pot fi pozitive sau negative. O metodă negativă e aceea prin care păstrezi în tine problema, căci ea răspunde unei nevoi ale tale: nevoia de a te victimiza, nevoia de a-ți apropia oamenii, nevoia de a avea în permanență o bătălie de dus, și exemplele pot continua. Acum, întrebă-te tu pe tine care sunt metodele prin care îți rezolvi propriile probleme și întreabă-te dacă aceste metode sunt pozitive sau negative. Folosește următoarele întrebări pentru fiecare problemă a ta:

Care sunt căile pe care le folosesc pentru a-mi rezolva problemele?

Care e postura corpului meu când mă gândesc la problemă?

Cărei nevoi ascunse din mine răspunde problema mea?

Folosesc oare anumite fraze continuu în vorbirea mea cu mine sau cu alții?

Gândește-te că dacă ai o problemă pe care n-ai reușit să o rezolvi de ceva vreme, înseamnă că undeva la nivel incoștient ai folosit această problemă pentru a-ți îndeplini o nevoie. Iar dacă conștientizezi că acest lucru se întâmplă cu tine, încearcă să te gândești ce-ar trebui să se întâmple în viața ta ca această problemă să fie rezolvată definitiv. Căci doar atunci vei fi cu adevărat cea mai bună variantă a ta!

 

Te aștept și data viitoare să evoluăm împreună.

 

Cu drag,

Ștefania

 

LECȚIE DE ÎNVĂȚAT DIN NATURĂ

Azi mă voi opri în câteva tușe asupra unui exemplu de comportament de învingător, pe care, straniu, nu l-am regăsit atât la om, cât mai ales la animale. La unul anume. La delfini. Las prezentarea lui să vorbească de la sine. Orice comentarii sunt, cred, de prisos...

Ca pentru toate viețuitoarele capabile să învețe, inclusiv pentru om, pentru delfini este valabil principiul: dacă un comportament este recompensat, atunci acel comportament are șanse foarte mari să se repete. Delfinii sunt, însă, mai inteligenți decât viețuitoarele normale, care pot fi dresate. Ei nu așteaptă până sunt recompensați și apoi să se oprească din a practica comportamentul. Dacă recompensa este omisă, ei repetă figura întocmai prezentată și o îmbunătățesc de atâtea ori până când vor obține mult dorita recompensă. Lipsa recompensei este doar o dovadă că ceilalți au încredere în ei că pot mai mult. Mult mai mult. Cel mai mult. Și nu vor fi dezamăgiți.

Oamenii pot învăța multe de la acești viețuitori ai mării! Delfinii nu au nevoie de brutalitate și nici de o mentalitate de învingător construită prin nu-știu-ce cursuri sofisticate. Inteligența și înțelegerea lor socială îi fac să fie viețuitoare de succes.

 

Te aștept și data viitoare să evoluăm împreună.

 

Cu drag,

Ștefania

DILEMĂ: TU CE FEL DE OM EȘTI?

Pentru astăzi, dragii mei cititori, vă angajez, mai presus de articolele ample cu care v-am obișnuit, într-o provocare: aceea de a vă uita înlăuntru vostru... și de a răspunde unei întrebări simple, dar complexe: TU CE FEL DE OM EȘTI?

 

Așadar, tu ce fel de om ești?

 

Sunt 3 tipuri de oameni:

Sunt cei care strigă în gura mare ce minunaţi şi extraordinari sunt ei, cât sunt de deosebiţi. Nimeni şi nimic nu le pot fi mai presus.

Mai sunt şi cei care se ascund după perdeaua mediocrităţii, convinşi fiind că ei nu au nimic special în dotare. Ei sunt victimele circumstanţelor, iar viaţa lor a fost menită să fie grea, ghinionistă.

Şi, din în când, mai poţi întâlni şi oameni care au curajul să-şi asume propria măreţie. Oameni cu caracter frumos, cu calităţi care merită admirate, oameni care câştigă respectul celorlalţi prin ceea ce sunt, nu prin ceea ce au sau cercurile înalte în care se învârt.

 

Tu ce fel de om eşti?

 

Aștept cu drag gândurile tale legate de provocarea mea.

 

Până atunci... te aștept și data viitoare să evoluăm împreună.

 

Cu drag,

Ștefania

DE LA PUȘCULIȚĂ LA CONTUL ÎN BANCĂ... ÎNVAȚĂ COPILUL LUCRURI UTILE DESPRE BANI

Societate de consum îi solicită pe copii de la cele mai mici vârste legat de bani, bunuri materiale și ale lucruri de care cu toții ne izbim. Așadar, a vorbi despre bani cu copilul tău mi se pare mai mult decât necesar... Să vorbim despre bani cu copiii?... Hmm... ”Pare vulgar, tabu, neconvenabil” ar spune unii... Pentru mulți, acest lucru ar însemna să introducă odrasla într-un mediu competitiv și de cele mai multe ori viciat, negru și dur, chinuit sau speculativ. Însă, ceea ce uită aceste persoane este tocmai faptul că cel mic și chiar și ei, adulți fiind în relație cu un copil, văd în resursele financiare o sursă de de satisfacere a plăcerilor. Un obiect de neliniște. Instrumentul unui sistem de recompensă și pedeapsă.... Adică ceva ce este practic imposibil de negat sau de dat la o parte din viața copiilor.

Banii trec în mințile noastre ca un concept impur. ”Banii sunt murdari”, ”Cu bani poți cumpăra orice”, ”N-am noroc la bani, dar am noroc în dragoste”, etc. sunt tot atâtea vorbe de duh care susțin această idee. Dincolo de asta, vechea zicală din bătrâni cum că ”Bani se câștigă cu sudoarea frunții” trebuie în mod imperios să-și facă loc în discuțiile cu micuții noștri și apoi în mintea lor, pentru ca poveștile despre potențialele pretenții exagerate odraslelor să nu rămână decât... ”povești” cu iz de basm ireal în viața noastră.

 

Mami, vreau...

Deunăzi am văzut un copil cerând mamei lui o prăjitură. Mama, încurcată, încerca să-i spună șoptit că nu are bani, însă copilul, neînțelegând semnificația profundă a replicii ”Nu am bani!”, i-a răspuns imediat: ”Ia din perete!”. Era clar faptul că, pentru el, banii sunt ceva ciudat și magic în același timp, ceva ce se poate lua oricând din bancomatele ”din perete” și care îi acordă accesul la dorințele lui cele mici sau cele mari. În aceste situații cu care, sunt convinsă că, tu, părinte de copii mai mari sau mai mici te confrunți aproape zilnic, dacă nu de mai multe ori pe zi. A-i explica copilului de unde vin banii și la ce folosesc îl ajută pe micuțul om să înțeleagă bazele sistemului social în care ne învârtim cu toții, inclusiv el. În viață există lucruri indispensabile: haine, mâncare, electricitate, mobilă etc. și lucruri care ne fac plăcere: vacanțe, dulciuri, ultimele noutăți în materie de modă, ultimele accesorii la mașină. Totul are un preț pentru a fi posedat. Banii nu sunt dați de bancă sau de bancomatul ”din perete”, ei se câștigă muncind, serviciul la care merge mami cu tati nu este pentru că ei vor să plece de acasă, ci pentru că în acest fel ei câștigă banii necesari traiului... iată câte învățături pe cât de simple, pe atât de utile pe care ar fi bine ca fiecare din noi să începem să le implementăm în capul micuților noștri.

 

Valoarea morală banilor

A învăța un copil de câțiva anișori că banii găsiți pe stradă nu sunt ai lui înseamnă să-l educăm asupra valorii acestora. Căutând posesorul sau oferind suma unei persoane sărace vom arăta copilului ce ne privește și ne imită că banul trebuie să aibă și un sens moral, nu doar unul mercantil. În fața unei persoane fără adăpost, copilul va fi mirat: ”De ce stă pe stradă nenea?”. Nevoia de siguranță a copilului va trebui în acest moment să fie satisfăcută spunându-i-se că acel om trece prin momente dificile, are mari dificultăți financiare, dar că sunt persoane care ajută astfel de oameni și că și el va putea face acest lucru mai târziu. Trebuie asigurat, de asemenea, că familia lui nu trece prin astfel de situații și că mami și tati muncesc tocmai pentru ca acest lucru să nu se întâmple.

 

Responsabilizarea copiilor

Responsabilizarea copiilor în ceea ce privește banii se poate face în aspecte variate, de la mâncarea pe care vrea sau nu să o mănânce și pănă la recompensele în bani, gestionara finanțelor proprii și interzicerea unor comportamente deviante de genul furat din portofelul părinților (sau al altora!).

”Nu luăm ceea ce nu ne putem permite”, ”Nu e bine să risipim mâncarea. Dacă nu o mănânci mai târziu se va strica și va trebui să o aruncăm”, ”Lumina se stinge de fiecare dată când ieșim dintr-o încăpere”, ”Apa nu e bine s-o lăsăm să curgă o oră în chivetă”... iată învățăminte sănătoase pe care dacă copilul le mai și observă la noi succesul în ce privește educarea lui este garantat. Veți fi uimiți, însă, dacă li se explică adecvat, copiii pot înțelege inclusiv evenimente extreme, de genul șomajul unuia din părinți sau al amândurora. Fără a face din copil un confident pe această temă, este necesar să i se explice despre acea situație și despre căutările unui loc de muncă, fără să se simtă responsabil de problemele părinților.

Responsabilizarea poate veni și cu acordarea câte unei monede (nu mai mult!) pe săptămână. Aceasta va fi suficientă pentru crearea și dezvoltarea sentimentului responsabilității și al autonomiei. Poți analiza împreună felul în care poate să cheltuiească banii lui strânși, dar fără a te amesteca prea mult în această problemă. Poți spune: ”Vom mânca într-o oră, nu îți cumpăra un covrig acum” mai bine decât ”Treaba ta dacă dai banii pe prostii”.

Atenție la recompensa pentru că a făcut treabă (conform puterilor lui) în casă! Nimic mai greșit! Este normal să-și facă patul, să strângă masa după ce a mâncat sau să-și pună rufele murdare în coșul din baie. Nu recompensa așa ceva, la fel cum nu sancționa prin confiscarea banilor faptul că ”nu ai fost cuminte”. Banii și trăirile emoționale nu au nicio legătură!

La fel și cu îndatoririle de școlar, nu le recompensa! Copilul trebuie să înțeleagă că muncește pentru sine la școală, nu pentru a primi bani. În schimb, este normal să-și cumpere din banii lui un compas pe care l-a pierdut a patra oară în ultima lună. Acest lucru îl poate face mai atent cu obiectele proprii.

 

La final, un singur îndemn: vorbește copiilor despre tine însuți, despre alegerile tale, despre reușitele și curajul pe care a trebuit să ți-l asumi pentru a ajunge să fii ceea ce ești și să ai banii pe care îi ai. Acest fapt îi va ajuta să-și dea seama de felul în care va dori mai târziu să câștige și ei!

 

Te aștept și data viitoare să evoluăm împreună.

 

Cu drag,

Ștefania

RELAȚIA-TAMPON SAU... AUTOTERAPIA PRIN ÎNLOCUIREA RAPIDĂ A CELUI CE TE-A RĂNIT

Tocmai ai terminat o relație care a durat ceva timp și a cerut, fără drept de apel, cele mai multe resurse din tine. Acum, parcă nici nu mai contează în ce condiții a început această nouă fostă relație, cu atât mai puțin în ce condiții s-a terminat ea. Te afli în fața unui vid de acțiune, simțire, reacțiune și lumină. Simți că viața ta s-a sfârșit și nu știi ce ți-a mai rămas, după ce ți s-a luat totul... În aceste condiții, e greu să întâlnești pe altcineva, în fața căruia să te deschizi complet, în fața căruia să stai gol și să-i dai acestui ALTCINEVA dreptul să te îmbrace complet în lucruri frumoase. Ești temător, ai multe gânduri negative care îți trec prin cap, ești confuz, ai multe incertitudini, stări ciudate și pe care nu ai chef să le explici nimănui, nici măcar ție... Dar, cu toate astea, parcă e de nesuportat singurătatea ce te înconjoară... Te strânge, te enervează, te face să vrei s-o alungi în focurile iadului... Și-ți vine ideea să începi... să vrei... Să vrei să-ți umpli golul cu o altă prezență... Nu neapărat una minunată... Strălucitoare... Care să facă inima să bată... Ci mai curând una să-ți alunge cheful de... nimic în care te scalzi...Te gândești brusc la toți prietenii, cunoștințele, amicii, vecinii, colegii... Și tot felul de combinații îți vin în minte. De unele râzi amuzat. Pe altele, îți surâde să le iei în serios. Dar ideea te scârbește imediat mai apoi... renunți la planuri, pentru ca a doua zi să le reiei... În sfârșit te hotărăști... întâlnești pe cineva. Îți place persoana respectivă. Ieșiți. Vă înțelegeți bine. E ceva între voi, dar habar nu ai ce. Însă ceva există... Ce oare?...

Azi o să-ți vorbesc, drag cititor, despre relația-tampon, așa cum este ea numită în termeni de specialitate. Relația-tampon este acea poveste de dragoste născută la foarte scurt timp după o despărțire afectivă de cineva față de care am avut emoții puternice, dar care s-au ”terminat” brusc și ea funcționează pentru noi, care apelăm la ea, ca o terapie-șoc, prin a cărei existență în viața noastră căutăm cuplarea cu un nou partener, cuplare care sperăm să ne aducă vindecarea rănilor emoționale încă proaspete. Multe persoane tind să se angajeze într-o altă relație foarte curând, mult prea curând după o dezamăgire în dragoste, deoarece au nevoie de o "distragere" puternică de la suferința cauzată de o despărțire și de la singurătatea bruscă survenită după separare. ”Cui pe cui se scoate” spune o vorbă din bătrâni, care poate reflecta inclusiv această relație-tampon... Implicarea într-o relație-tampon reprezintă implicarea într-o poveste care poate să te ajute, pe termen scurt, să treci peste lucruri peste care ai fi trecut mai greu și mai dureros în singurătate (travaliul de doliu, atunci când relația emoțională a murit). Această relație este, așadar, plastic vorbind, un refugiu, atunci când plouă torențial; un peron; o stație; un pansament, care acoperă temporar rana; un colac de salvare pentru moment. Este podul care apare în fața ta în momentul în care apele sunt învolburate și dau afară din matcă. Sunt brațele în care te afunzi, ca să uiți dorul brațelor care s-au închis. Un moment de trecere, cu menirea să estompeze rănile. Un prim ajutor după accidentul sufletesc... Un prim ajutor...

 

Relațiile-tampon... oare chiar vindecă?

În unele cazuri, relația-tampon poate fi o coincidență fericită a vieții, prin care, un individ dezamăgit reușește să se detașeze de trecut și să revină cu rapiditate la latura lui emoțională întreagă și vindecată. În alte situații, acest tip de terapie-șoc poate să predispună unui nou eșec personal, întrucât alegerea partenerului nu este deloc selectivă, ci dimpotrivă. Pe de altă parte, cei trecuți prin relații emoționale profunde și autentice știu că rănile sufletului nu se vindecă ușor.

Povestea cuplului-tampon este destul de simplă: doi oameni, dintre care cel puțin unul tocmai a ieșit dintr-o altă relație, sunt împreună, petrec timp împreună, au activități comune împreună, sunt intimi unul cu celălalt, își pun viețile separate în comun. În paralel cu această aparență, se desfășoară un proces interior de jelire a pierderii, de trăire a traumei, de descompunere și recompunere a persoanei ce tocmai a ieșit dintr-o primă relație. În mod normal, acest proces ar fi trebuit trăit în singurătatea propriei persoane, unde întâlnirea ta cu tine să fie omagiată sub toate formele. Dar... cine să mai își dorească astăzi să piardă timp cu asemenea ”prostii”?...

Cuplul este un cuplu funcțional, cei doi au o părere bună unul despre celalalt. ”Nu am ce să-i reproșez...” este cea mai frecventă expresie în acest caz. ”Dar...” și de-abia de aici încolo iese la suprafață tragedia, aceasta în condițiile în care protagonistul relației-tampon îndrăznește să-și sondeze interiorul și are un partener de discuții cu care să poată să se deschidă. Lipsește ceva, lipsește pasiunea, lipsește profunzimea, lipsește conexiunea... Până și intimitatea este marcată de o resimțită, dar mai mult sau mai puțin recunoscută, stare de neîmplinire. Ce se întâmplă de fapt?... Partenerul actual este pentru protagonist un prieten, un prieten intim cu care face dragoste, cu care împarte lucruri din viața de zi cu zi, dar care nu este un partener în care acesta să investească sentimente în mod profund, în primul rând pentru motivul că nu mai are în interiorul lui nimic de oferit, după marea devastare. Și cum starea unuia nu poate să existe într-o relație independent de starea partenerului, noua ”jumătate” va deveni, la rândul ei blocată emoțional. Chiar dacă este dispus să investească pasiune, se va lovi mereu de un zid care va conduce la reținere, rutină, răceală. Pe de altă parte, fostul partener, cel ce a lăsat dâre de sânge în sufletul protagonistului, este refuzat mental și emoțional. Este, în continuare iubit și dorit, însă negat vehement, în același timp. Ca urmare, dorința este împinsă în inconștient. Uneori este receptată, dar protagonistul caută să evite prin orice modalități rememorarea acestor momente anterioare. Totuși, partenerul anterior continuă să mai apară sporadic în visele nocturne sau în descărcările comunicaționale cu cei apropiați. Iar atunci când vorbește despre acesta, vocea protagonistului devine încărcată de emoție, chiar dacă rațional afirmă: "Relația s-a terminat, nu mai poate fi nimic, ne-am despărțit și nu mai simt nimic pentru fostul/fosta".

 

Avantaje ale relației-tampon

Chiar dacă pare ceva la limita imoralității, a superficialității și a lipsei de respect față de celălalt și față de sentimentele lui, relația-tampon are câteva avantaje:

1.     Primul avantaj ar fi acela că ajută la atenuarea durerii de separare de primul partener emoțional și favorizează, în acest fel, derularea vieții fără căderi psihice, depresii sau gânduri negative. Există oameni care își neutralizează suferința despărțirii prin implicarea într-o nouă relație.

2.     Noul partener poate avea calități deosebite, astfel încât, în sufletul celui răvășit apare speranța dată de faptul că totuși există cineva minunat și care să-l poată iubi.

3.     Din punct de vedere social, cuplul este unul reușit, întrucât neconsumându-și energia în între pereții intimității lor, partenerii își investesc toate resursele în relații sociale cât mai strânse.

 

Dezavantaje ale relației-tampon

Chiar dacă am prezentat mai sus câteva avantaje ale acestui tip de relație, nu putem să negăm faptul că, în sine, ea este o relație dezavantajoasă, pentru că:

1.     Este o relație ușor sortită eșecului. Lipsa sentimentelor profunde, dorința mare de iubi și a fi iubit... de oricine!... așteptările prea mari în ceea ce-l privește pe noul partener, care este "obligat" să repare greșelile comise de cel de dinainte, prezența reproșurilor din partea acestuia în ceea ce privește afecțiunea neoferită... toate conduc la o nouă despărțire, deloc benefică psihicului.

2.     O relație sănătoasă înseamnă să-ți închei socotelile cu dragostea apusă, să înțelegi cu adevărat ce greșeli ai comis și ce îți dorești în dragoste, ca abia apoi să poți evalua corect compatibilitatea cu noul-venit din viața ta.

3.     ”Folosirea” și apoi abandonarea noului partener este un gest este lipsit de scrupule, moralitate și demnitate. Trebuie conștientizat faptul că trecerea prin travaliul de doliu trebuie făcută de unul singur, iar tocmai acest lucru îi va asigura o maturizare emoțională adecvată cu care se va putea implica într-o altă relație profundă și autentică.

 

Ce alegem, așadar?

Cuplul-tampon se constituie ca o formă de domolire a unei suferințe, a pierderii unei stări trăite. Relația în acest caz este una calmă, liniștită, un parteneriat, o prietenie mai curând decât o iubire. De multe ori, cei care ajung să trăiască o asemenea relație se întreabă: ”Oare ce e mai bine, să sufăr tumultul iubirii sau să mă încălzesc la focul liniștit al unei tovărășii?” Și de aici pornesc tot felul de justificări pro și contra: ”E mai bine să nu mai sufăr”, ”Iubirea e mare mâncătoare de energie și nu mai pot fi în stare să mă concentrez pe nimic altceva”, ”Ce rost are că am iubit cu tot sufletul, că, uite, oricum n-a apreciat partenerul”, sau, de partea cealaltă: ”O relație fără iubire e ca mâncarea fără sare”, ”Sufletul care nu iubește se irosește în van”, ”Nu poți să nu-i răspunzi unui suflet care te iubește cu iubire”... Protagonistul se simte prins între două lumi și alternează în dorința sa. Iar între timp, pentru că viața își continuă mersul, apar stări de furie, agresivitate, depresie, pierderea interesului, retragerea în tot felul de relații sociale, în muncă, în alcool, etc. Cu greu este acceptat faptul că răspunsul există în interiorul său și nu la partener sau în exterior, în socialul ce-l înconjoară.

Așadar, nu contează dacă este de preferat o relație călduță sau este de preferat căutarea autenticei iubiri, ci contează modul în care este integrat răspunsul în interiorul protagonistului. Dacă răspunsul nu creează o stare de conflict interior, dacă este acceptat, iar starea persoanei este una suficient de confortabilă, atunci, cu siguranță, a ales răspunsul corect. Dimpotrivă, dacă răspunsul creează tensiune interioară, se traduce în stări de nemulțumire, în tendința de a sta departe de partener, de cele mai multe ori cu motive ”obiective” foarte temeinice sau dacă duce la apariția suferinței, atunci înseamnă că răspunsul nu este unul adecvat, deoarece există o parte interioară care se opune deciziei și trage un semnal de alarmă: ”Acesta este un răspuns care nu este în conformitate cu tine!”. Partea ciudată, poate, pentru unii este că, în acest caz, dacă se caută răspunsul opus, de multe ori stările nu încetează, pentru motivul simplu că o parte interioară din noi se opune noii decizii, întrucât conflictul în sine nu a fost rezolvat, ci doar păcălit.

Concluzia este una simplă, în aceste condiții: depinde de fiecare, ce-și dorește cu adevărat de la viață! Dar o alegere, pentru a fi eficientă, trebuie să îndeplinească criteriul cunoașterii. Deci, odată ce știi că relația-tampon este una care poate să stingă niște focuri interioare mai mici, dar nu și pe cele mari și că ea nu poate fi mai mult decât, așa cum îi spune numele, o relație-tampon... alegerea îți aparține!

 

Te aștept și data viitoare să evoluăm împreună.

 

Cu drag,

Ștefania

ARTA DE A ȘTI SĂ-ȚI DOREȘTI ÎN VIAȚĂ – PARTEA A II-A

Bine te-am regăsit, dragul meu cititor. Vom continua astăzi discuția noastră începută data trecută referitoare la modul în care ne dorim ceea ce ne dorim în viață. Lucrul despre care vom discuta astăzi își are originea tot în mecanismul complicat, dar totodată extraordinar al gândirii ce ne-a fost dată nouă, oamenilor. Iar acest lucru poartă numele de SISTEMUL PROPRIU DE CONVINGERI.

 

Ce înseamnă acest sistem de convingeri?

”Pentru a avea succes în viață, primul lucru pe care trebuie să-l faci este să te decizi ce îți dorești. Al doilea este să încetezi să te mai autoblochezi”. Cam așa suna un mare adevăr grăit aleator prin cursurile de dezvoltare personală. Sistemul de convingeri personale este mijlocul propriu fiecărui individ prin care el interpretează tot ceea ce îl înconjoară, de la contextul intim personal în care crește și se dezvoltă până la concepțiile despre lume și viață ale marilor filosofi ai lumii. Așa se explică de ce toți ne pricepem la sport, muzică, politică, medicină, psihologie, tehnică, finanțe, astrologie sau meteorologie. Dar până să devenim indivizi cu convingeri proprii trecem prin etapa în care interiorizăm convingerile, normele, regulile din exteriorul nostru. Familia, școala, biserica, societatea, anturajul… ne „dresează” încă din cele mai fragede momente ale vieții noastre, fiecare în felul lor, prin impunerea anumitor lucruri ca având valențe de norme, reguli, legi de respectat. Copii fiind, le acceptăm și le integrăm treptat în ceea ce vom numi ulterior, la maturitate, sistemul de convingeri proprii. Fie că sunt evenimente care ne marchează sau vorbe spuse de oameni, informațiile își găsesc drumul spre creierul nostru și devin o parte a programării noastre mentale ( programare neurolingvistică!). Unele păreri ale oamenilor devenite în noi convingeri pot fi pozitive și motivante: “ești un elev foarte bun”, “poți ajunge un mare poet în viitor”, “în viață poți obține orice dorești”. Dar, de multe ori, la fiecare din noi ajung și păreri exterioare care duc la crearea de convingeri limitative, mai puțin sau chiar deloc motivante: “nu ești în stare de nimic”, “nu poți avea încredere în oameni”, “ești un leneș și-un pierde-vară”, “n-ai să realizezi nimic în viață”. Tot acest aflux de informații îl arhivăm în psihicul nostru, îl asumăm ca făcând parte din noi și îi permitem ulterior  să devină stăpânul nostru, cel care ne conduce și ne manipulează.

Am dezvoltat astfel, oricare dintre noi, convingeri despre noi înșine, despre ceilalți, despre relațiile cu ceilalți, despre lumea care ne înconjoară, despre aproape totul, de la felul în care ne-am dus la bun sfârșit studiile până la educația copiilor noștri, evoluția noastră profesională sau relațiile conjugale. Fiecare dintre noi poarta în el o constelație de credințe. Ele sunt nenumărate și ne guvernează viața în fiecare clipă a existenței noastre.

Ceea ce credem despre realitate, despre mediul înconjurător acționează ca un filtru, ca niște ochelari selectivi, care ne fac să vedem DOAR acele detalii care converg spre credințele noastre. Și acest lucru se întâmplă în așa măsură încât ajung să le întărească. Astfel, cercul este închis: dacă credem că lumea este o junglă, ne vom îndrepta atenția asupra tuturor pericolelor reale sau potențiale și vom avea din ce în ce mai mult impresia că trăim într-o junglă. Dacă credem că lumea care ne înconjoară este bună și plină de lucruri benefice, atunci așa o vom percepe și așa ne vom comporta în exterior.

 

Ce e de făcut pentru a ne fi bine cu sistemul propriu de convingeri?

Un lucru e cert: nu putem să judecăm credințele, pentru că ele fac parte din ființa noastră. Uneori ne ajută să navigăm pe apele învolburate ale vieții, alteori ne încurcă sau ne pun în situații delicate cu universul înconjurător. Singurul lucru pe care-l putem să-l conștientizăm despre convingeri este că ele NU sunt neapărat realitatea. Ele sunt doar instrumente prin care ne dăm singuri avânt sau, dimpotrivă, ne autoblocăm. Odată ce ne formăm o convingere, noi, oamenii, uităm că ea e doar o interpretarea realității, și îi dăm valoare de adevăr de necontestat. Există în viața fiecăruia dintre noi lucruri despre care spunem: “Nu pot să…”, “Nu sunt în stare să…”, “Am probleme cu…”. În spatele acestor vorbe, însă, stau convingerile limitative pe care ni le-am format din cauza generalizărilor excesive. Și, astfel, ia naștere autosabotarea; teama de un nou eșec ne face să ne întrebăm: “De ce să mai încerc, dacă tot nu pot/nu știu/nu sunt în stare?”

Următorul lucru, după conștientizarea faptului că relele convingeri nu sunt realitate este să învățăm să vorbim altfel cu noi înșine. Să privim convingerea ca pe un joc ce-și poate schimba din când în când regulile, să devenim curioși și, cel mai important să fim drăguți și generoși cu noi înșine. ”Poți!” să fie strigătul ce ni-l adresăm... Altfel, vom fi ca un pește în apă, care nu știe că există și uscat. Trebuie să vină cineva să ne scoată din apă și abia atunci observăm că mai există și alte lumi, și alte posibilități.

 

Până data viitoare când vom aborda și ale aspecte ale psihicului nostru, te las reflectând la propriile-ți convingeri. De câte ori ai sărit din apă și ai privit minunăția uscatului? Cutia din care privești nu cumva e prea strâmtă?

 

Cu drag,

Ștefania

AFECȚIUNE, DRAGOSTE ȘI ATAȘAMENT

Cu peste 100 de ani înaintea momentului actual, psihanalistul prea-cunoscut nouă tuturor, Freud, spunea că dragostea adultului îşi are originea în copilărie, în experienţele noastre cele mai timpurii. Freud susţinea că legătura copilului cu mama este cea mai de durată relaţie, dar, mai important decât atât, ea este prototipul tuturor celorlalte relaţii de dragoste pe care noi le dezvoltăm pe parcursul vieţii.

În zilele noastre, ca și la acea vreme, ideea că experienţele noastre din copilărie ne afectează viaţa de adulţi este destul de surprinzătoare, dacă nu chiar contestată, însă pe cât de controversată poate fi pentru unii, pe atât de respectată și de importantă este pentru specialiști. Experienţele din copilărie ne modelează nu numai comportamentul, ci şi credinţele şi expectanţele. Suntem născuți cu un set de predispoziții native în a ne lega de persoanele din jurul nostru, și în mod special de mamă, de la care învățăm să simțim, să ne emoționăm, să reacționăm, fie prin frică, fie prin furie sau bucurie. Limbajul nonverbal stă la baza acestei prime relații și, de aceea, acest tip de limbaj va determina felul în care ne vom raporta la ceilalți, modul în care vom emite semnale de atracție sau de respingere. Confuzia, teama, separarea, toate trăite în relația cu mama, ne vor transforma în adulți maturi sau imaturi, care pot sau nu să-și înțeleagă propriile sentimente, care empatizează sau nu cu ceilalți, care pot sau nu să se deschidă în fața altora, expandându-ne sau, dimpotrivă, limitându-ne în acest fel abilitatea de a construi și menține relații de dragoste sănătoase.

Astăzi voi continua, cumva, articolul trecut în care vorbeam despre afectivitate și importanța ei în viața noastră, dar, de data aceasta, prezentând doar succint teoria atașamentului cu cele zece principii ale sale, urmând ca apoi fiecare să-și pună întrebările, în gând, în intimitatea proprie despre sine, despre propria afectivitate și propriul stil de atașament.

 

Așadar, iată, pe scurt principiile ce stau la baza teoriei atașamentului:

1.     Ataşamentul este o forţă motivantă intrinsecă

Contactul  şi menţinerea contactului cu alte persoane este un principiu motivant primar intrisec, pe tot parcursul vieţii.

2.     Dependenţa de tip sigur este complementară autonomiei

Nu există niciodată o independenţă totală faţă de ceilalţi, aşa cum nu există supra-dependenţă. Există doar dependenţă eficace sau ineficace. Dependenţa de tip sigur promovează autonomia şi încrederea în sine. Sănătatea psihică înseamnă ”independenţă în interdependență”.

3.     Ataşamentul oferă un „port sigur” esenţial

Contactul cu figurile de ataşament (părinți, copii, soți, iubiți) este un mecanism de supravieţuire intrinsec. Prezenţa unei figuri de ataşament asigură confortul şi securitatea, în timp ce percepţia inaccesibilităţii ei provoacă distres (distresul este stresul dăunător!). Apropierea de cei iubiţi calmează sistemul nervos, acest lucru fiind dovedit științific.

4.     Ataşamentul oferă o bază sigură

Ataşamentul de tip sigur oferă o bază solidă cu ajutorul căreia noi putem explora universul şi putem răspunde în mod adaptiv la mediu. Prezenţa unei asemenea baze încurajează explorarea şi deschiderea cognitivă spre noi informaţii. Ea promoveează încrederea necesară pentru a risca, a învăţa şi a analiza conntinuu modelele sinelui, ale altora şi ale lumii.

5.     Accesibilitatea emoţională şi responsivitatea celuilalt duc la construirea de legături

În general, emoţiile activează şi organizează comportamentul de ataşament. De aceea, ceea ce ne dorim să primim de la figura de atașament sunt accesibilitatea emoţională a acesteia şi responsivitatea. Figura de ataşament poate fi, de exemplu, fizic prezentă, dar emoţional absentă. Distresul de separare rezultă în urma evaluării inaccesibilităţii figurii de ataşament. Angajamentul emoţional este crucial, ca şi  încrederea că acest angajament va fi prezent la nevoie. Orice răspuns în acest caz, chiar şi furia, este mai bun decât lipsa de răspuns.

6.     Teama şi nesiguranţa activează nevoile de ataşament

Atunci când noi suntem ameninţați, fie de evenimente traumatice, fie de orice ameninţare a securităţii legăturii de ataşament apare o afectivitate puternică şi creşte mai mult nevoia de alinare şi ataşament. Astfel, sunt supra-activate comportamentele de ataşament, cum este căutarea apropierii. Ataşamentul faţă de persoana-cheie este principala noastră protecţie împotriva sentimentelor de neajutorare şi lipsă de sens a vieții.

7.     Procesul de distres de separare este predictibil

Dacă comportamentul de ataşament nu reuşeşte să evoce responsivitatea şi contactul din partea figurii de ataşament, atunci apare un șir de proteste furioase, de agăţare, depresie şi disperare. Depresia sau furia sunt răspunsuri naturale la pierderea legăturii. Furia în relaţiile apropiate este adesea o încercare de a lua contact cu o figură de ataşament inaccesibilă. În relaţiile de tip sigur, protestul la inaccesibilitate trebuie recunoscut şi acceptat ca atare.

8.     Pot fi identificate un număr finit de forme nesigure de implicare

Modalităţile prin care noi putem gestiona lipsa de responsivitate a figurilor de ataşament sunt limitate. Răspunsurile de ataşament tind să fie organizate pe două dimensiuni: anxietate şi evitare. Atunci când legătura cu cealaltă persoană este ameninţată, dar nu este încă ruptă, sistemul nostru de ataşament poate fi hiperactivat, noi manifestând comportamente, precum: agăţarea anxioasă, încercări de convingere, încercări de control. A doua strategie de gestionare a lipsei angajării emoţionale sigure este aceea de dezactivare a sistemului nostru de ataşament şi suprimare a nevoilor proprii de ataşament. Modalităţile cele mai obişnuite de realizare sunt centrarea obsesivă pe sarcini şi limitare sau evitarea distresului.

9.     Ataşamentul implică modele de lucru ale sinelui şi altora

Ne definim pe noi înşine în contextul celor mai intime relaţii pe care le avem. Strategiile de ataşament reflectă felul în care procesăm şi gestionăm emoţiile. Unii parteneri catastrofează şi se plâng atunci când se simt rejectaţi, în timp ce alţii se închid în tăcere zile la rând. Între aceste tipare de răspuns intervine conţinutul cognitiv al reprezentărilor despre sine şi despre ceilalţi. Ataşamentul de tip sigur se caracterizează printr-un model al sinelui care este demn de dragoste şi grijă, de încredere şi sprijin.

10.  Izolarea şi pierderea sunt inerent traumatice

Atât în relaţia copilului cu părintele cât şi în relaţia intimă dintre doi adulţi există dorinţa de atenţie, responsivitate emoţională şi interes reciproc. Copilul sau adultul se simte mai în siguranţă şi mai sigur pe sine, mai capabil să se descurce cu evenimente stresante dacă cealalaltă persoană este percepută ca fiind la îndemână şi o persoană pe care se poate baza. Ambele tipuri de relaţie se caracterizează prin căutarea contactului, inclusiv la nivel de contact fizic. La orice vârstă există distres în caz de separare şi pierdere a figurii de ataşament, precum şi teama de separare.

 

La final, te las, drag cititor, în gând cu toate aceste informații noi, de specialitate, pentru a vedea în ce măsură își găsesc corespondent în experiența ta personală.

 

Te aștept și data viitoare să evoluăm împreună.

 

Cu drag,

Ștefania