AFECȚIUNE, DRAGOSTE ȘI ATAȘAMENT

Cu peste 100 de ani înaintea momentului actual, psihanalistul prea-cunoscut nouă tuturor, Freud, spunea că dragostea adultului îşi are originea în copilărie, în experienţele noastre cele mai timpurii. Freud susţinea că legătura copilului cu mama este cea mai de durată relaţie, dar, mai important decât atât, ea este prototipul tuturor celorlalte relaţii de dragoste pe care noi le dezvoltăm pe parcursul vieţii.

În zilele noastre, ca și la acea vreme, ideea că experienţele noastre din copilărie ne afectează viaţa de adulţi este destul de surprinzătoare, dacă nu chiar contestată, însă pe cât de controversată poate fi pentru unii, pe atât de respectată și de importantă este pentru specialiști. Experienţele din copilărie ne modelează nu numai comportamentul, ci şi credinţele şi expectanţele. Suntem născuți cu un set de predispoziții native în a ne lega de persoanele din jurul nostru, și în mod special de mamă, de la care învățăm să simțim, să ne emoționăm, să reacționăm, fie prin frică, fie prin furie sau bucurie. Limbajul nonverbal stă la baza acestei prime relații și, de aceea, acest tip de limbaj va determina felul în care ne vom raporta la ceilalți, modul în care vom emite semnale de atracție sau de respingere. Confuzia, teama, separarea, toate trăite în relația cu mama, ne vor transforma în adulți maturi sau imaturi, care pot sau nu să-și înțeleagă propriile sentimente, care empatizează sau nu cu ceilalți, care pot sau nu să se deschidă în fața altora, expandându-ne sau, dimpotrivă, limitându-ne în acest fel abilitatea de a construi și menține relații de dragoste sănătoase.

Astăzi voi continua, cumva, articolul trecut în care vorbeam despre afectivitate și importanța ei în viața noastră, dar, de data aceasta, prezentând doar succint teoria atașamentului cu cele zece principii ale sale, urmând ca apoi fiecare să-și pună întrebările, în gând, în intimitatea proprie despre sine, despre propria afectivitate și propriul stil de atașament.

 

Așadar, iată, pe scurt principiile ce stau la baza teoriei atașamentului:

1.     Ataşamentul este o forţă motivantă intrinsecă

Contactul  şi menţinerea contactului cu alte persoane este un principiu motivant primar intrisec, pe tot parcursul vieţii.

2.     Dependenţa de tip sigur este complementară autonomiei

Nu există niciodată o independenţă totală faţă de ceilalţi, aşa cum nu există supra-dependenţă. Există doar dependenţă eficace sau ineficace. Dependenţa de tip sigur promovează autonomia şi încrederea în sine. Sănătatea psihică înseamnă ”independenţă în interdependență”.

3.     Ataşamentul oferă un „port sigur” esenţial

Contactul cu figurile de ataşament (părinți, copii, soți, iubiți) este un mecanism de supravieţuire intrinsec. Prezenţa unei figuri de ataşament asigură confortul şi securitatea, în timp ce percepţia inaccesibilităţii ei provoacă distres (distresul este stresul dăunător!). Apropierea de cei iubiţi calmează sistemul nervos, acest lucru fiind dovedit științific.

4.     Ataşamentul oferă o bază sigură

Ataşamentul de tip sigur oferă o bază solidă cu ajutorul căreia noi putem explora universul şi putem răspunde în mod adaptiv la mediu. Prezenţa unei asemenea baze încurajează explorarea şi deschiderea cognitivă spre noi informaţii. Ea promoveează încrederea necesară pentru a risca, a învăţa şi a analiza conntinuu modelele sinelui, ale altora şi ale lumii.

5.     Accesibilitatea emoţională şi responsivitatea celuilalt duc la construirea de legături

În general, emoţiile activează şi organizează comportamentul de ataşament. De aceea, ceea ce ne dorim să primim de la figura de atașament sunt accesibilitatea emoţională a acesteia şi responsivitatea. Figura de ataşament poate fi, de exemplu, fizic prezentă, dar emoţional absentă. Distresul de separare rezultă în urma evaluării inaccesibilităţii figurii de ataşament. Angajamentul emoţional este crucial, ca şi  încrederea că acest angajament va fi prezent la nevoie. Orice răspuns în acest caz, chiar şi furia, este mai bun decât lipsa de răspuns.

6.     Teama şi nesiguranţa activează nevoile de ataşament

Atunci când noi suntem ameninţați, fie de evenimente traumatice, fie de orice ameninţare a securităţii legăturii de ataşament apare o afectivitate puternică şi creşte mai mult nevoia de alinare şi ataşament. Astfel, sunt supra-activate comportamentele de ataşament, cum este căutarea apropierii. Ataşamentul faţă de persoana-cheie este principala noastră protecţie împotriva sentimentelor de neajutorare şi lipsă de sens a vieții.

7.     Procesul de distres de separare este predictibil

Dacă comportamentul de ataşament nu reuşeşte să evoce responsivitatea şi contactul din partea figurii de ataşament, atunci apare un șir de proteste furioase, de agăţare, depresie şi disperare. Depresia sau furia sunt răspunsuri naturale la pierderea legăturii. Furia în relaţiile apropiate este adesea o încercare de a lua contact cu o figură de ataşament inaccesibilă. În relaţiile de tip sigur, protestul la inaccesibilitate trebuie recunoscut şi acceptat ca atare.

8.     Pot fi identificate un număr finit de forme nesigure de implicare

Modalităţile prin care noi putem gestiona lipsa de responsivitate a figurilor de ataşament sunt limitate. Răspunsurile de ataşament tind să fie organizate pe două dimensiuni: anxietate şi evitare. Atunci când legătura cu cealaltă persoană este ameninţată, dar nu este încă ruptă, sistemul nostru de ataşament poate fi hiperactivat, noi manifestând comportamente, precum: agăţarea anxioasă, încercări de convingere, încercări de control. A doua strategie de gestionare a lipsei angajării emoţionale sigure este aceea de dezactivare a sistemului nostru de ataşament şi suprimare a nevoilor proprii de ataşament. Modalităţile cele mai obişnuite de realizare sunt centrarea obsesivă pe sarcini şi limitare sau evitarea distresului.

9.     Ataşamentul implică modele de lucru ale sinelui şi altora

Ne definim pe noi înşine în contextul celor mai intime relaţii pe care le avem. Strategiile de ataşament reflectă felul în care procesăm şi gestionăm emoţiile. Unii parteneri catastrofează şi se plâng atunci când se simt rejectaţi, în timp ce alţii se închid în tăcere zile la rând. Între aceste tipare de răspuns intervine conţinutul cognitiv al reprezentărilor despre sine şi despre ceilalţi. Ataşamentul de tip sigur se caracterizează printr-un model al sinelui care este demn de dragoste şi grijă, de încredere şi sprijin.

10.  Izolarea şi pierderea sunt inerent traumatice

Atât în relaţia copilului cu părintele cât şi în relaţia intimă dintre doi adulţi există dorinţa de atenţie, responsivitate emoţională şi interes reciproc. Copilul sau adultul se simte mai în siguranţă şi mai sigur pe sine, mai capabil să se descurce cu evenimente stresante dacă cealalaltă persoană este percepută ca fiind la îndemână şi o persoană pe care se poate baza. Ambele tipuri de relaţie se caracterizează prin căutarea contactului, inclusiv la nivel de contact fizic. La orice vârstă există distres în caz de separare şi pierdere a figurii de ataşament, precum şi teama de separare.

 

La final, te las, drag cititor, în gând cu toate aceste informații noi, de specialitate, pentru a vedea în ce măsură își găsesc corespondent în experiența ta personală.

 

Te aștept și data viitoare să evoluăm împreună.

 

Cu drag,

Ștefania

Lecția 11 despre viață - Poveste despre atingerea sufletului sau... ”ALO, CENTRALA?”

Pe când eram copil, tatăl meu a făcut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Îmi aduc perfect aminte de lădița aceea din lemn lăcuit, montată în perete. Receptorul strălucitor atârna într-o parte. Eram încă prea mic ca să ajung la telefon, dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea cu el.

Apoi am descoperit că undeva, înăuntrul acestui aparat, trăia o persoană uluitoare. Numele ei era "Alo Centrala" și nu era niciun lucru pe lumea asta pe care ea să nu-l știe. Alo Centrala putea să-ți spună numărul oricui și, în plus, ora exactă...

Experiența mea cu acest duh închis într-o sticlă a venit într-o zi, când, în vreme ce mama era în vizită la o vecină iar eu mă jucam la bancul de scule din pivniță, mi-am lovit un deget cu ciocanul. Durerea era teribilă și nu era nimeni în preajmă care să-mi arate compasiune... Am umblat în jurul casei sugându-mi degetul inflamat, până am ajuns la scară. Telefonul! Am tras repede un scaun din sufragerie până în hol, m-am urcat pe el, am scos din furcă receptorul telefonului și l-am dus la ureche. "Alo, Centrala?", am strigat în microfonul care era chiar deasupra capului meu... Un clic sau două, apoi o voce joasă și clară mi-a ajuns la ureche: "Centrala!"...  "Mi-am rănit degetul..." m-am smiorcăit eu în telefon, iar lacrimile m-au podidit imediat, acum că aveam audiență. ”Mămica ta nu este acasă?" a urmat întrebarea. "Nu este nimeni acasă în afară de mine..." am bolborosit. "Îți curge sânge?" m-a întrebat vocea... "Nu" i-am răspuns. "M-am lovit cu ciocanul și acuma mă doare tare rău...". "Poți să deschizi congelatorul?" m-a întrebat ea. I-am spus că pot. "Atunci ia de acolo o bucățică de gheață și ține-o lipită de degețel"
spuse vocea.

Din acea zi am început să chem "Alo Centrala" pentru orice. I-am cerut ajutor pentru lecția de geografie, iar ea mi-a spus unde se află Philadelphia... M-a ajutat și la matematică... Ea mi-a spus că veverița pe care o prinsesem în parc cu o zi înainte, mănâncă fructe și alune. A venit apoi o zi în care Boby, canarul nostru, a murit. Am chemat "Alo Centrala" și i-am spus vestea asta tristă. Ea m-a ascultat și a început să-mi spună lucruri pe care, de obicei, oamenii mari le spun copiilor ca să-i liniștească. Am întrebat-o: "De ce se întâmplă ca păsările, care cântă atât de frumos și aduc atâta bucurie oamenilor, trebuie să se sfârșeacă într-o grămăjoară de pene, pe fundul unei colivii?". Cred că ea mi-a înțeles afectarea, pentru că mi-a spus încet: "Wayne, ține minte întotdeauna că mai sunt și alte lumi în care ele sunt chemate să cânte".
Altă dată la telefon: "Alo, Centrala?", "Centrala!" mi-a răspuns vocea cunoscută. "Cum se scrie cuvântul fix?" am întrebat-o. Toate astea se întâmplau într-un mic orășel din zona Pacificului de Nord-Vest.

Pe când aveam nouă ani, ne-am mutat la capătul celălalt al țării, la Boston. Îmi lipsea foarte mult prietena mea. "Alo Centrala" rămăsese în cutia aceea din lemn de mahon din vechea noastră casă. N-am mai încercat să fac același lucru cu telefonul modern, strălucitor, din locuința nouă. Devenisem adolescent, dar amintirea acelor conversații din copilărie m-a urmărit pretutindeni... Adesea, în momente de incertitudine și neputință mi-am reamintit acea seninătate și sentiment de siguranță pe care le-am avut
la timpul acela. Am apreciat cât de răbdătoare, de înțelegătoare și bună la suflet trebuie să fi fost ea, ca să-și piardă atâta timp cu un mic băiețel ca mine. După câțiva ani, am făcut iarași drumul către Vest, de data asta pentru a-mi continua studiile colegiale. Am aterizat în escală la Seattle. Aveam o jumătate de oră între avioane... Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea care locuia aici de o vreme. Apoi, fără să mă gândesc, am format numărul operatorului din orășelul nostru de baștină și am spus: "Alo Centrala?"... Miraculos, am auzit aceiași voce joasă și clară pe care o cunoșteam atât de bine. "Centrala!" Nu plănuisem asta, dar m-am auzit spunând: "Poți să-mi spui cum se scrie cuvântul fix?". O pauză lungă. Apoi, vocea aceea catifelată mi-a răspuns: "Cred că degețelul tău s-a vindecat până acum." Am râs. "Deci tu ești, într-adevăr" i-am spus. "Mă-ntreb dacă ai idee cât de mult ai însemnat pentru mine la vremea aceea." "Iar eu mă-ntreb", zise ea, "dacă tu realizezi cât de mult au însemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodată copii și așteptam cu bucurie chemările tale zi de zi..." I-am spus cât de mult m-am gandit la ea de-a lungul anilor și am întrebat-o dacă pot s-o mai chem din nou atunci când voi veni să-mi vizitez sora. "Cu plăcere" mi-a spus ea.. "Întreabă de Sally". M-am întors la Seattle peste trei luni. O altă voce mi-a răspuns la "Informații". Am întrebat de Sally.. "Sunteți un prieten?" m-a întrebat vocea. "Da, un foarte vechi prieten... Wayne" "Îmi pare rău să-ți spun asta" mi-a spus vocea. "Sally a lucrat doar o jumătate de normă în ultimii ani, pentru că era bolnavă. A murit cu cinci săptămâni în urmă". Înainte de a apuca să agăț receptorul, mi-a spus: "Un minut, ai spus că te cheamă Wayne?" "Da." i-am raspuns. "Ei bine, Sally a lăsat un mesaj pentru dumneata... L-a scris pe o hârtie în caz că ai să suni. Ți-l citesc." Mesajul ei era: "Spune-i că sunt și alte lumi în care păsările sunt chemate să cânte. El va ști la ce mă refer." I-am mulțumit și am atârnat receptorul. Știam la ce se referea Sally. Niciodată să nu subestimezi impresia pe care ai făcut-o asupra cuiva...

 

A cui viață ai atins-o astăzi?

AFECTIVITATEA – UN LUCRU DĂUNĂTOR SAU O BINECUVÂNTARE?

Cineva mi se destăinuia dăunăzi: ”Aș vrea să-mi înghețe sufletul în mine, să nu mai simt nimic! Astfel, n-o să mai simt durerea dragostei, dezamăgirea și suferința ce vin din dragostea neîmplinită!”. Și, pentru o clipă, am crezut cuvintele ce veneau din străfundul ființei și am văzut licărul ochilor ce spuneau adevărul... Și m-am întristat... cum poate spune cineva că își dorește mai presus de orice să renunțe la afectivitate? Să uite de suflet, să arunce emoțiile în focurile iadului și să prefere tăria și încremenirea pietrei?... Să vrea să fie piatră în loc de suflet și obiect, în loc de minune cu chip de om?... Greu de înțeles... ... ... Așa că m-am decis astăzi, dragul meu cititor, să abordez, măcar tangențial problematica atât de profundă și de complexă a afectivității, a trăirilor emoționale umane.

”Trebuie să înțelegi ce spun, nu să înveți ce spun” ne învață Osho și noi am face bine să îi urmăm sfatul. Pentru că, mai presus de partea rațională, cea care ne dă comenzile: învață, sintetizează, conștientizează, analizează, etc., noi, oamenii suntem înzestrați cu partea emoțională, cea care ne face să trecem prin filtrul emoțiilor personale tot ceea ce viața ne oferă ca realitate obiectivă. Nu degeaba se spune că realitatea obiectivă este, de fapt, ceea ce fiecare din noi trăim în mod singular și subiectiv.

Afectivitatea este, așadar, o componentă a psihicului uman care se reflectă în comportamentul nostru, indiferent de pregătirea sau apartenența noastră socială. Afectivitatea o recunoaștem prin trăirile interne de care ne bucurăm sau, dimpotrivă, le urâm. Este capacitatea de a depăși inhibiții și blocaje, este curajul de a avea sentimente și emoții, iar ceea ce este suprinzător este că ea, afectivitatea, nu este concordantă cu vârsta individului. Astfel, putem vedea adulți care își manifestă bucuria sărind în sus ca niște copii, bătrâni cărora le tresaltă sufletul într-o efuziune de iubire sau copii care vorbesc și simt cu o înțelepciune greu de alăturat vârstei lor. În schimb, ea se manifestă diferit în diferite etape ale vieții, fiecare manifestare a ei reflectând un anumit nivel de dezvoltare emoțională și relațională și ține de temperamentul individului, de contextul în care acesta se află și se dezvoltă, de evenimentele critice din viața lui și de capacitatea de exteriorizare, de utilizare a unui limbaj afectiv, mai mult sau mai puțin evident.

 

Emoții... emoții... dar ce este emoția?

Emoția, sau în limbaj de specialitate trăirea afectivă, este o reflectare a relației dintre noi și celalți, obiecte, persoane, evenimente, contexte. Ea este o reacție afectivă naturală față de ceea ce ni se întâmplă. Fie că emoțiile pe care le simțim sunt plăcute (bucuria) sau neplăcute (tristețea, teama, furia), ușoare sau intense, ele se manifestă uneori împotriva voinței noastre. De asemenea, ele pot fi însoțite de diverse evidente sau mai puțin evidente: roșeața feței, tremurături, palpitații, blocaj în gândire, muțenie, etc. Emoțiile ne determină să ne mișcăm, să acționăm, să reacționăm.

 

Față de cine/ce ne manifestăm afectivitatea?

Față de aproape tot ce ne înconjoară. Fie că ne place sau nu, aproape față de orice, cu excepția celor ce ”ne lasă reci”, ne sunt indiferenți, nu intră în spectrul nostru de interes, aproape față de orice, așadar, manifestăm afectivitate, polarizată, bineînțeles către polul pozitiv sau cel negativ. Emoții pozitive simțim față de cei care ne creează sentimentul de siguranță, față de cei care ne valorizează, chiar dacă avem puține calități, simțim față de cei care ne conferă acel confort interior care ne ajută să fim noi înșine, cei reali, unde „măștile” nu-și mai au rostul. Iar cele negative... prefer să nu le aloc nici măcar câteva rânduri... întrucât știm, fiecare din noi, cui le sunt adresate!... Ce trebuie înțeles este că afectivitatea trebuie exprimată, nu reprimată, întrucât ea poate fi singura noastră șansă de a descoperi fericirea, liniștea de după revărsarea emoțiilor negative sau încărcătura energetică fantastică de după exprimarea emoțiilor pozitive.

 

Cine este capabil să aibă emoții?

Toată lumea!

Copiii au o incredibilă dimensiune emoțională și o mare nevoie de afecțiune. Atitudinea pozitivă a părinților față de ei, acordarea unei importanțe sporite explicațiilor și motivelor, eliminarea pedepselor corporale pot schimba și pe cel mai dificil copil. Unui copil neascultător nu trebuie să i se aplice imediat o pedeapsă. O explicație și o mângâiere pot rezolva probleme aparent de nerezolvat. Copilului trebuie să i se repete în permanență că este iubit și trebuie învățat de mic să iubească pe cei din jurul lui, pentru că fiecare om este special în felul său. Numai așa va învăța importanța afectivității și numai așa va învăța să dăruiască, dar, mai ales, cum să primească. În caz contrar, lipsa de maturizare afectivă, precum și stările de dereglare afectivă vor deveni generatoare de mari probleme relaționale, comportamentale și chiar de natură psihică.

Adulții au reguli ușor diferite, pentru că, în cazul lor, afectivitatea poate fi considerată și vibrație pe aceeași lungime de undă cu celălalt. Exprimarea afectivității poate deveni curajul exprimării și asumării unei alegeri, indiferent de opinia celorlalți.

La vârsta a treia, nevoia de afectivitate este mult mai pronunțată. De obicei, persoanele în vârstă sunt singure, de cele mai multe ori datorită faptului că și-au pierdut partenerul de viață. Există posibilitatea ca în viața lor să fi trecut prin evenimente deosebite, unele dramatice, iar viața lor a căpătat izul unui cufăr cu amintiri. Misiunea copiilor lor sau a celor apropiați este de a le lumina și înfrumuseța ceea ce a mai ramas de străbătut din drumul vieții lor.
Afectivitatea este, în primul rând, simțirea unor trăiri care pot fi împărtășite sau nu cu ceilalți. Anumite persoane au nevoie de puțin ajutor pentru a-și exprima sentimentele, nu pentru că ar fi mai sărace afectiv sau spiritual, ci datorită faptului că nu au găsit, încă, căile corecte de a arăta ceea ce este în interiorul lor sau pentru că în drumul vieții lor cineva sau ceva le-a inhibat această latură importantă a psihicului. De multe ori afectivitatea este sufocată de orgoliu sau de interese materiale, iar acest lucru este trist.

Comparativ, femeile sunt mult mai expresive din punct de vedere afectiv decât bărbații. Atenție, dragele mele cititoare, de regulă bărbații își manifestă afectivitatea în plan acțional. Cumpără flori, cadouri, dar uită de cuvinte. De cele mai multe ori bărbații consideră manifestarea afectivității ca un semn de slăbiciune, slăbiciune ce se poate traduce, în fapt, prin teama de a nu fi respinși.

Un îndemn: exteriorizați-vă emoțiile!

Emoțiile au jucat un rol foarte important în evoluția omului dintotdeauna. Emoția permite omului să reacționeze foarte repede. Ea reprezintă sistemul de alarmă al omului, care ne arată că a apărut ceva capabil să ne scoată din starea de confort. Chiar dacă ele ne tulbură, uneori mai mult decât trebuie, echilibrul nostru emoțional, avem întotdeauna ceva de învățat, o nouă poartă de deschis către evoluție. Tot așa cum pot fi cauzatoare de dezordine în viața noastră, tot așa, pentru fiecare din noi, ele pot fi un ghid de viață prețios, dacă știm să le decodificăm corect. Emoțiile noastre ne vorbesc despre noi înșine, de ceea ce ne place sau nu ne place, de ceea ce ne bucură sau întristează, ne sperie sau ne irită. Ele ne aduc întotdeauna aminte de ceea ce suntem, dincolo de educația pe care am primit-o, furnizându-ne indicații prețioase asupra drumului pe care îl avem de urmat sau de evitat. Și dacă nu încercăm să ne astupăm urechile să nu le auzim glasul, ele ne ajută să ne alegem opțiunile, rămânând fideli noua înșine, propriei noastre personalități: atunci când ne alegem o meserie, un prieten, un stil de viață sau, pur și simplu, când mergem să mâncăm o prăjitură! De altfel, cercetările efectuate asupra creierului uman au demonstrat că, o persoană privată în mod accidental de centrul memoriei emoționale se află în imposibilitatea de a lua o decizie, oricât de rațională ar fi ea. Prin urmare, doar rațiunea nu este suficientă atunci când este vorba de procesul decizional.

Emoțiile sunt expresia vieții noastre afective. A le recunoaște, a le accepta și a le permite să se manifeste la momentul oportun ne poate face mult bine. Să plângem când suntem triști, să țipăm când ne este frică, să ne manifestăm mânia când suntem supărați, reprezintă tot atâtea mijloace de a ne elibera de tensiunile acumulate în noi, bineînțeles dându-le o formă “tolerată” de societatea în mijlocul căreia trăim.

 

În căutarea echilibrului...

Emoțiile nu sunt nici bune, nici rele în sine. Ele sunt mai mult sau mai puțin confortabile, mai mult sau mai puțin intense, în funcție de evenimente și de sensibilitatea persoanelor care le trăiesc. Unii oameni simt sfârșitul lumii la orice problemă ivită, pe când alții își păstrează calmul chiar și în situații cu adevărat dificile. Pentru a evita marile explozii emoționale, este necesar, în primul rând, să le conștientizăm. Apoi, odată conștientizate, nu ne rămâne decât să facem apel la rațiune pentru a calma reacția emoțională, adică să punem în armonie emoția și rațiunea. A avea o viață socială satisfăcătoare, rămânâd, în același timp, fidel propriei personalități, presupune a menține întotdeauna acest echilibru sensibil.

 

La final de articol, doar o promisiune a mea către mine: ”Promit să nu încerc vreodată să caut ”momente potrivite” să-mi exprim emoțiile, promit să nu-mi doresc niciodată să arunc în focurile iadului afectivitatea-mi proprie, promit să nu permit nicicând să stric echilibrul emoțional ce m-a ajutat în permanență să relaționez cu cei din jur și să mă accept mereu ca persoană integră și verticală”.

Tu ce-i promiți afectivității tale?

 

Te las să te gândești la asta... Până atunci...

 

Te aștept și data viitoare să evoluăm împreună.

 

Cu drag,

Ștefania

NU TE COMPARA CU NIMENI. SCAPĂ DE COMPLEXELE DE INFERIORITATE

Te provoc astăzi, dragul meu cititor și, în special, draga mea cititoare să faci un mare exercițiu de sinceritate și să răspunzi la întrebările ce urmează:

Dimineața când te trezești, ce vezi în oglindă?

La lucru, ce vezi la tine?

 În relațiile de amiciție/prietenie/curtoazie cum te vezi?

Dar în relațiile cu potențiali parteneri de cuplu?

Cum ești tu sau, mai bine zis, CUM CREZI CĂ EȘTI TU?

Cineva îmi spunea deunăzi: ”Am o viață nefericită care a început cu o copilărie nefericită. Oameni apropiați care să-mi confirme valoarea nu prea au fost în nicio etapă a vieții mele, iar cei care chiar trebuiau să aibă ceva de spus în privința formării imaginii mele de sine s-au abținut. În adolescență, nu m-am iubit deloc, nici pe mine, nici viața pe care o aveam. Oricât m-aș fi străduit, cei de lângă mine, cei dragi și importanți sufletului meu, nu erau mulțumiți. Nimic din ce ieșea din mâna mea n-avea valoare pentru ei. ”Învață!”, “Poți mai mult!”, ”Cum se poate să mă fi dezamăgit în halul ăsta?”, ”Ești proastă!” auzeam mereu, când eu tânjeam după o îmbărbătare și un felicitat cu brațele deschise. Astfel, am ajuns la maturitate, în mod total defectuos, să-mi contabilizez eșecurile, păcatele, greșelile și neajunsurile, astfel încât, ”nu am”, ”nu pot”, ”nu știu” au devenit felul meu propriu de a gândi și vedea viața.”

Aceasta a fost destăinuirea unui om care a ajuns la maturitate cu handicapul de a nu ști cine este și de ce anume este în stare. A unui om ce se credea banal, lipsit de valori interioare, plin de defecte și care nu merită să fie iubit. A unui om ce nu mai voia nimic, pentru că credea că nu valorează nimic.

În asemenea condiții, a-ți spune cineva că ești perfect și minunat în ”toate cele” poate părea, cel puțin pentru un moment, un lucru caraghios de-a dreptul. Tocmai de aceea, am ignorat temporar acest mesaj poleit ce-mi zâmbea dintre rafturile pline de cărți despre gândire pozitivă și început să-mi abordez clienta într-un alt mod, muncind alături de ea să cunoaștem gândurile iraționale defectuoase despre ea, să le dărâmăm mai apoi și să reconstruim o imagine de sine mai aproape de realitate. Am început să gândim împreună principii valoroase, de tipul:

·         Întotdeauna va fi cineva mai bun decât tine, mai frumos, mai sclipitor. Nu-ți mai fă un scop vital din a fi bun la toate, din a fi primul înaintea tuturor, din a bate toate recordurile posibile și imposibile.

·         Împacă-te cu tine însuți, cu ceea ce ești tu, cu esența ființei tale, dacă vrei să-ți fie bine.

·         Nu ajunge să nu vrei! Complexul de inferioritate se întărește, dacă te zbați, dacă-l respingi ori fugi de el. Mai bine fă cunoștință cu el și... ia-l în brațe! Ceea ce respingi, persistă.

·         Inferioritatea și superioritatea sunt fețele aceleiași monede. Nu o poți alege doar pe una, ele vin la pachet, învață să accepți și partea mai puțin frumoasă a lucrurilor din tine și vei descoperi sentimentul unic de a fi tu, în orice situație în care te pune viața.

·         Nu te mai compara cu nimeni!

·         Nu te mai compara cu nimeni!

·         Nu te mai compara cu nimeni!

 

Când începi să-ți pui întrebări care se termină toate cu dezamăgirea: ”Ce-i în neregulă cu mine? Unde greșesc? Ce au toți ceilalți și eu n-am?”, e clar că ești pe un drum greșit. Oprește-te! O să înnebunești dacă nu te oprești din comparații. De ce cauți la alții cheia succesului tău propriu și personal? De ce nu încerci să cauți în tine frumusețea, strălucirea, autenticitatea? Cu siguranță și tu ai ceva frumos, ce nimeni altcineva n-are!

Gândește-te bine și analizează:

Tu cine ești cu adevărat?

Ce știi să faci cu adevărat bine?

Care sunt punctele tale forte care te fac unic și special?

Începe prin a crede că nu ești nici inferior, nici superior celorlalți. Ești TU, unic și special. Stabilește-ți normele tale, regulile tale, principiile tale. Nu mai căuta aprobarea socială cu orice preț, căci ea nu este etalonul cel mai veridic. Pariază tot ce ai pe tine și fă ce știi mai bine. Încearcă să fii mândru de tine și ce-ți iese din mână, chiar dacă te simți doar o rotiță neînsemnată într-un carusel imens. Fii mândru de tine, apreciază-te, repetă-ți întruna că MERIȚI! Dacă vei căuta mereu să pășești ca Angelina Jolie, să dansezi ca Shakira, să cânți ca Elvis și să trăiești ca Brad Pitt, să nu te miri că o să fii doar o copie mediocră a lor, bună de ignorat sau chiar aruncat la gunoi și... o să uiți cine ești de fapt și de ce Universul te-a întrupat pe acest pământ, în acest timp și prin acest trup. TU EȘTI VIAȚA TA! Nu mai căuta în alții răspunsul la dorința de succes, acesta e doar în tine. Începe procesul conștientizării prin a fi corect tu cu tine și a înlătura critica de sine exagerată și exacerbată din mecanismul gândirii tale. Nu te mai pedepsi pentru orice greșeală măruntă și nu-ți mai repeta că toți sunt mai buni decât tine.

Ți se întâmplă des să te muștruluiești pentru greșelile trecute, prezente sau viitoare?

Te condamni mereu: “aș fi putut proceda altfel”, ”dacă aș fi fost mai deștept cu o secundă nu se întâmpla asta”, ”dacă nu mă implicam atât de tare, nu repetam aceeași greșeală”, ”dacă...”, ”dacă...”?

În urma eșecurilor ai învățat să renunți la bagajul tău genetic, la ceea ce ești tu cu adevărat, împrumutând acum un model social unanim acceptat dar care nu te reprezintă?

Toate aceste acțiuni ale tale nu fac altceva decât să te îndepărteze de viața ta autentică!

 

CE FACI?

 

Simplu! De azi înainte ar trebui să începi să te împrietenești cu tine, draga mea/dragul meu, să vorbești frumos cu tine, să te încurajezi mai des, să te prețuiești cu fiecare zi mai mult! Gândurile pozitive sunt ceea ce ai nevoie pentru ca viața ta să ia o turnură frumoasă. Caută-ți visurile, pasiunile, ocupă-te de ele, și lasă psihicul să se ocupe de problemele tale. Adună tot ce faci bun, nu tot ce faci rău, transformă negativul în pozitiv, îndrăznește să pășești... CA TINE... și vei vedea că alții vor încerca să imite noul lor model: TU!

Fii mândru de tine! Admiră-te! Înregistrează fiecare aspect pe care-l faci bine, de la gătit, măturat, spălat pe jos până la creație, strategie, management! Nu omite aspectele mărunte așa cum nu o faci cu cele majore, toate fac parte din tine. Tu ești creatorul vieții tale!

 

Poți să fii cine și ce vrei în viață!

Tu cum vrei să fie viața ta?

Te las cu tine însuți, să te scuturi și să te ridici...

Atâta doar te mai rog: întreabă-te în fiecare zi ce-ai făcut pentru viața ta?

 

Te aștept și data viitoare să evoluăm împreună.

 

Cu drag,

Ștefania

ABUZUL VERBAL – CÂT DE MULT TE AFECTEAZĂ ÎN CUPLU?

”Abuz" ni se pare tuturor și chiar este un cuvânt dur, însă, așa dur cum pare, ascunde un fenomen întâlnit dureros de des printre noi, la noi sau la cei de lângă noi. Și nici măcar nu trebuie să fii ”bătut măr” sau ”înjurat ca la ușa cortului” pentru ca să simți nedreptatea, frustrarea, durerea și neputința pe care le înglobează în el un abuz, de orice formă ar fi el.

Cuvintele nu se duc ca vântul, așa cum spun uneori oamenii, ci dimpotrivă, ele lovesc precum gloanțele și apoi se așează ca un agent de fermentație în vulnerabilitatea noastră, în sentimentele noastre intime de inferioritate și fac lucrurile tot mai complicate și pentru noi, cei jigniți, și pentru cel ce se obișnuiește să relaționeze jignind. Abuzul verbal este, așadar, o formă de agresivitate care știrbește imaginea de sine, clatină stima de sine și deconstruiește conștiința de sine (atât a agresorului, cât și a agresatului) și care ajunge să fie dureros resimțit timp îndelungat după ce el, teoretic, își încetează acțiunea.

Când ești înjurat în trafic doar pentru ca cel care o face se simtă eliberat de tensiune, fără a se gândi la consecințe, când șeful tău îți spune o glumă în care râde mai degrabă de tine decât cu tine și simți că nu poți riposta în niciun fel, când îi spui partenerului tău că este urât, prost, plin de lipsuri și total nesatisfăcător în relația cu tine, iată câteva exemple simple din atât de multe posibile abuzuri verbale de care suntem înconjurați în viața de zi cu zi.

 

Abuzul verbal în cuplu

Nici traiul în comun nu este ferit de incidente de abuz verbal nedorite. Viața de cuplu și interacțiunea între parteneri presupune, în mod inevitabil, și o ierarhizare a rolurilor între cei doi soți. Cineva domină și cineva ajunge să fie, fie că vrea, fie că nu vrea, dominat. Nu întotdeauna aceeași persoană domină o discuție de la un capăt la celălalt sau întreaga relație. De cele mai multe ori, atunci când vine vorba de cuplu, psihologii afirmă că este vorba despre un dans al dominării, un pas înainte și altul înapoi, și acesta, atenție, nu este ceva rău, ci este un semn al sănătății relației. Pe de altă parte, o relație în care aceeași persoană domină timp îndelungat este o relația disfuncțională, oricât nu ne-ar plăcea să credem lucru acesta.

Însă în momentul în care teama față de partener și de dominarea acestuia intervine în cuplu și aversiunea la acest tip de comportament devine evidentă, putem spune că începem să asistăm la o relație disfuncțională. Dacă în cuplu nu există un echilibru emoțional și plăcere de a relaționa, atunci cu siguranță cei doi nu se iubesc cu adevărat și atunci acțiunile abuzatoare își găsesc cu ușurință teritoriul. Poate fi vorba doar despre un atașament cu cauze financiare, morale sau sociale, o nevoie stringentă de a avea pe cineva alături, fiind conștient, pe de altă parte, în fiecare zi că partenerul nu este ceea ce îți trebuie sau ceea ce ai nevoie. În timp, un astfel de comportament distructiv îți va nimici relația și respectul față de propria persoană.

 

Agresiv nu înseamnă normal!

Cred că fiecare din noi vedem frecvent la televizor sau în jurul nostru cazuri de abuzuri verbale conjugale. Se consumă atâta energie pentru a putea explica cauzele, pentru a găsi scuze sau vinovați, însă adevăratele motive și implicații le știu doar cei din interiorul cuplurilor care au trecut printr-o astfel de experiență. Pe de altă parte aud și persoane care bagatelizează abuzul verbal, de parcă doar vânătăile, urmări ale unor bătăi crunte, ar trebui să ne îngrijoreze, nu câteva cuvinte ”care, până la urmă, nu dau cu parul”… Motive și justificări ale acestui comportament deviant se găsesc o mulțime: dezechilibrele alimentare, poluarea, aglomerația, stresul profesional, frustrările de orice natură, educația primită, dezechilibrele psihice sau pur și simplu o trăsătură ereditară a comportamentului nostru. Însă, indiferent care ar fi motivul apariției unui comportament agresiv, acest lucru nu înseamnă că el nu poate fi controlat și schimbat. În majoritatea cazurilor, din păcate însă, victima este cea care încearcă să găsească scuze și care se îngrijorează pentru situația creată, când, de fapt agresorul trebuie să fie cel pus în postura asta. Partenerul agresat găsește diverse pretexte de genul: sigur am greșit eu cu ceva, era nervos, obosit, stresat, eu i-am stat în cale, l-am provocat, l-am făcut să-l doară, i-am atins orgoliul etc. Adevărul este însă că niciun comportament, de oricare ar fi el, nu ar trebui să declanșeze nicio formă de abuz din partea noastră. Chiar și în situația în care celălalt este, în primă fază cel agresiv. În acest caz, tot ceea ce facem hărțuindu-l este să arătăm că nu suntem cu nimic mai vrednici decât cel din fața noastră...  

În marea majoritate a cazurilor, agresivitatea verbală în faze incipiente este premisa pentru transformarea periculoasă a ei în agresivitate fizică, mult mai ”vizibilă” și, poate de aceea, mai condamnată de noi. De la discuții cu un ton ridicat și jigniri, se va trece la îmbrânceli, palme așa-zis "corective" și mai apoi la bătăi în toată regula. În momentul în care tolerezi un astfel de comportament, el va lua treptat locul normalității și respectului în cuplu, iar tu vei porni pe un drum de la care te vei abate cu greu. Unde te va duce acest drum? Simplu: la un mare dezechilibru psihic.

 

Agresivitatea de ambele părți

Există în jurul nostru și citim în permanent știri despre cupluri care își "rezolvă" conflictele prin manifestări agresive în tandem. Nu li se pare că fac ceva ieșit din comun, se laudă în gura mare, apoi se scuză amuzați de stânjeneala celor din jurul lor și consideră că așa sunt ei: temperamentali, vulcanici, se ceartă și apoi se împacă și ”jocul” continuă la fel în fiecare zi. Și astfel, fără să-și dea seama, aceste persoane nu vor avea parte niciodată de dragoste autentică, comunicare adevărată și simțire înaltă alături de partenerii lor pe care îi batjocoresc. Pentru că dragostea adevărată nu presupune și astfel de manifestări "pătimașe" ale sentimentelor.

Cum începe totul între cei doi? La început... tonul ridicat. Apoi o jignire și o îmbrânceală, la care celălalt răspunde cu o palmă. Intervin înjurăturile și alte jigniri... Iar apogeul ”spectacolului” tragic sunt bătăile, când fiecare reacționează cum poate. La un moment dat, riposta încetează din partea celui care are mai puțină forță fizică sau psihică. Din păcate...

Așadar, când în cuplurile "vulcanice" agresivitatea verbală se transformă în agresivitate fizică, nicio scuză nu-și mai are amuzamentul pretextat anterior. Unul dintre parteneri se transformă în călău, iar celălalt în victimă. Concluzia "victoriosului"? "De acum încolo așa trebuie să-mi impun deciziile!"

 

Ce trebuie să faci ca să nu ți se întâmple și ție?

Comunicarea este cheia fericirii și armoniei în cuplu. Combinată cu înțelepciune și empatie, aceasta conduce la acte și comportamente decente, tandre și pline de înțelegere, fără să se escaladeze sub nicio formă limita bunului simț și a respectului de sine și de celălalt. Din păcate, însă, în prea puține cupluri se practică comunicarea deschisă și profundă. Puține femei discută cu partenerii lor despre agresivitatea în cuplu, despre comportamentele care le dor și pe care le-ar dori eliminate, deoarece consideră că este absurd să își avertizeze partenerul în legătură cu acest aspect. Totuși, recomandarea mea este ca mai bine să se discute despre controlul și autocontrolul energiei negative, decât să lăsăm să se întâmple neacceptatul și atunci să nu știm cum să reacționăm. Iar atunci când cele mai mici forme de agresivitate verbală își vor face loc în intimitate, cel mai potrivit este să nu se ignore aspectul pe motiv că ”a fost o întâmplare”, ci să se abordeze cu toată seriozitatea pe care o merită un comportament nedorit ce poate degenera în acte reprobabile.

 

Mă voi opri aici cu pledoaria mea împotriva agresivității verbale, cu promisiunea că voi reveni în întâlnirile viitoare cu alte articole pe această temă spinoasă, dar extrem de întâlnită în societate, în general și în cupluri, în particular.

 

Până atunci... te aștept și data viitoare să evoluăm împreună.

 

Cu drag,

Ștefania

CONSECINȚELE SLĂBIRII FUNCȚIEI PATERNE. CE VA DEVENI COPILUL FĂRĂ TATĂ?

Continui astăzi, dragi cititori, subiectul care v-a stârnit interesul în ultimele articole: anume despre importanța pe care tatăl o are în creșterea și dezvoltarea copilului. Astăzi voi căuta să surprind care sunt consecințele slăbirii funcției paterne, ce efecte are acest lucru în conturarea personalității micuțului.

 

Top of Form

Slăbirea funcției paterne constituie consecința unei relații defectuoase atât la nivel comunicațional, cât și relațional între tată și copil. Abandonarea funcției paterne sau incapacitatea asumării ei de către tată are drept efect absența maturizării necesare a copilului. Această carență paternă este un factor important în apariția diferitelor tulburări psiho-patologice la copil, pe care voi începe să le descriu în cele ce urmează:

Sindromul carenței de autoritate în dezvoltarea individului

Trăsăturile specifice ale sindromului carenței de autoritate pe care copilul ajunge să le manifeste apar în trei dimensiuni: personalitatea, comportamentul și relațiile interumane ale copilului.

·         Personalitatea celui ce suferă sau a suferit în copilărie de sindromul carenței de autoritate este superfluă, lipsită de stabilitate și de putere. El este lipsit de curaj, de perseverență. Îl stăpânește un sentiment profund de nesiguranță, iar cazurile de anxietate sunt frecvente.

·         Comportamentul traduce în acțiuni disfuncționalitățile personalității. Acțiunile sunt uneori lipsite de scop sau nu sunt duse la bun sfârșit. Capriciul domină persoana care a suferit în copilărie de sindromul carenței de autoritate, iar tentativele de sinucidere sunt destul de frecvente și cauzate de nimicuri, de fleacuri. Studiile arată că tentativele de sinucidere sunt, în general, un semn al carenței de autoritate din moment ce ele apar ca soluție salvatoare pentru dificultățile cele mai diverse și nu neapărat de natură existențială pe care omul le întâlnește.

·         Relațiile interumane sunt marcate și ele de capriciu și instabilitate. Individul apare în lumina unei false sociabilități, o sociabilitate de suprafață, rămânând, însă, izolat de toți cei din jurul lui; orice angajament durabil este imposibil. Are cunoștințe, dar niciodată prieteni adevărați.

 

Tulburări în organizarea personalității

Am văzut în articolele anterioare că distanțarea dintre mamă și copil este o condiție esențială pentru asigurarea autonomiei și independenței individului. Situația de dependență reciprocă dintre mamă și copil prejudiciază viitorul psiho-afectiv al copilului. Dacă relația mamă-copil rămâne prea strânsă, dezvoltarea personalității copilului va depinde de personalitatea mamei. În măsura în care aceasta este înclinată spre un exces de sentimentalism, copilul va fi slab, capricios, exigent, veșnic nemulțumit; dacă ea, în schimb, este autoritară și posesivă, copilul nu va avea încredere în sine, va resimți mereu un sentiment acut de nesiguranță și va cere continuu confirmări, nu neapărat în modul cel mai drăguț cu putință. Acest lucru riscă să dea naștere unei persoane dure, capricioase, lipsite de caracter, de curaj, care fuge de propriile responsabilități și are intenții nesigure.

Tot în articolele anterioare am văzut că una din funcțiile tatălui era să-și ajute fiul să ajungă suficient de puternic să-l depășească, să i se opună în situația oedipiană. Când această funcție nu este asigurată de tată, copilul dă dovadă de o neliniște pronunțată la gândul că trebuie să se opună tatălui și se complace astfel, într-o situație de dependență de acesta. Lipsa imaginii masculine propice identificării pozitive produce personalitățile nesigure ale unor persoane neliniștite și temătoare, având mereu nevoie de o persoană care să le calmeze, să le echilibreze.

Insuficiența imaginii paterne în cazul fetei produce efecte contradictorii: aceasta fie se identifică unei mame puternice, manifestând ulterior tendințe feministe despotice, fie este în permanență în căutarea bărbatului ideal, nimeni nefiind în măsură să-i satisfacă nevoia acută de siguranță. Deteriorările imaginii paterne antrenează, deci, dificultăți de identificare. Copilul este, în acest caz, fie inhibat, fie instabil. Este incapabil să manifeste un sentiment de identificare stabil, se îndoiește de el însuși și are tendința să se devalorizeze. Posedă într-un grad deosebit scăzut capacitatea de a comunica. Se constată, de obicei, la acești copii, o dimensiune depresivă și un sentiment de tristețe accentuat.

 

Tulburările de caracter și de comportament

Se întâlnesc adesea copii prezentând tulburări de caracter din cauza faptului că tatăl nu își îndeplinește funcția paternă specifică în mod adecvat. Acești copii ajung să fie instabili, agresivi, hiperemotivi, anxioși, impulsivi, închiși în sine sau excitați, colerici, dezechilibrați. Copiii pot exprima disconfortul și prin comportament deviant. Reacționează într-un mod violent și își exteriorizează conflictele interioare prin acte deplasate față de cei din jur.

 

Bolile mentale

Cu cât lipsa rolului patern este mai mare sau a survenit mai de timpuriu în viața copilului, cu atât riscul patologiei mentale crește. Prezența în anturaj a unor figuri paterne substitutive (bunici, unchi, prieteni de-ai mamei) tinde, pe de altă parte, să diminueze riscul. Da Silva, într-un studiu efectuat în 1963 asupra părinților schizofrenici, a notat că absența tatălui confirmă și favorizează apariția schizofreniei la copii. Acest fenomen s-ar datora fie unor circumstanțe exterioare ca îndepărtarea forțată a tatălui de copil, fie unor conflicte, ca despărțirea părinților, fie unei excluderi funcționale. În oricare din cazuri, imaginea tatălui este slabă și ineficientă.

 

Demisia tatălui din rolul poate cel mai important din viața lui este, se pare, hotărâtoare pentru devenirea ulterioară a copilului. Așadar, înainte de a merge mai departe prin viața minunată pe care ți-ai clădit-o, oprește-te un minut și gândește-te:

Cum ești tu ca tatăl al copilului tău?

Cum este partenerul tău ca tată al copilului vostru?

 

Te aștept și data viitoare să evoluăm împreună.

 

Cu drag,

Ștefania