LECȚIA 8 PENTRU VIAȚĂ – NATURA LUCRURILOR

Se spune că odată, în mijlocul unui podiș, departe de orice sat sau oraș, în mijocul unor ținuturi aspre, greu încercate de stihiile naturii s-a construit o mânăstire. Acolo disciplina era foarte strictă. Regulile erau multe și preotul ce o conducea cu mână de fier nu accepta nici cea mai mică abatere.

În câteva secole, această mânăstire a devenit foarte faimoasă pentru înțelepciunea celor ce trăiau aici.

Într-o dimineață, doi călugări s-au îndreptat spre râul ce curgea liniștit pe lângă mânăstire, pentru a aduce apă. Ajunși acolo au văzut un scorpion ce era luat de ape. Călugărul mai bătrân s-a repezit în apele râului și a salvat scorpionul. L-a luat din apă și l-a adus cu mare grijă la mal. Totuși, în acest timp, călugărul a fost mușcat de scorpion.

Peste câteva zile, călugărul bătrân s-a dus din nou la râu împreună cu tânărul său frate. Din nou scorpionul era în mijlocul râului. Călugărul s-a repezit din nou să-l salveze. Și… din nou a fost înțepat.

Tânărul călugăr i-a spus atunci:

- Nu are rost să-l tot salvezi, natura lui este să înțepe și te va înțepa mereu. De ce te încăpățânezi să-l salvezi?

- Pentru că natura mea este să-l salvez, spuse bătrânul zâmbind.

Niciodată să nu lăsăm să se stingă lumina divină din noi! Oamenii au fost lăsați pe pământ pentru a fi lor înseși și unul altuia lumină, înțelepciune, credință și putere!

LECȚIA 7 PENTRU VIAȚĂ – Pasărea colibri

Se spune că, într-o pădure izbucnise un incendiu devastator și o pasăre Colibri tot aducea apă în cioc, ca să stingă focul. Toate celelalte animale, înnebunite de spaimă, fugeau care încotro, pe unde nimereau. Pasărea Colibri continua, însă, să care apa cu ciocul.

Un tigru, conștient de zădărnicia demersului, îi atrase atenția: „Ești nebună? Tu crezi că poți să stingi focul ăsta imens, cu stropul de apă pe care-l aduci tu?” Pasarea Colibri îi răspunse liniștită: „Eu îmi fac partea mea...”.

Câți dintre noi, oare, ne facem partea noastră în fiecare clipă? Câți dintre noi conștientizăm că suntem fiecare parte dintr-un întreg macro, a cărui bună funcționare depinde ȘI DE NOI. Când vom înceta oare să adoptăm tactica chiulului social și ne vom asuma îndatoririle, înainte să spunem: ”șefii sunt de vină”, ”vecinii sunt leneși”, ”colegii nu fac” și vom face ca lucrurile să meargă PENTRU CĂ ESTE ȘI RESPONSABILITATEA NOASTRĂ!

AAAAHH... CE PLICTISEALĂ!...

A venit vacanța de vară, soarele ne invită afară, unde mai toți oamenii își fac de lucru: copiii se joacă, bătrânii stau pe băncuțe, la umbră, discutând, tinerii își etalează atuurile fizice prin orice mijloc, adulții își petrec cele câteva momente de răgaz cu familia pentru a se încărca de la natura cea darnică. Simțim parcă nevoia de a umbla desculți prin parc, de a ne plimba mână-n mână cu cineva drag, de a simți briza mării și căldura soarelui, umbra pădurii și răcoarea izvoarelor sau, pur și simplu, de a ne bucura de faptul că trăim...

Însă, pentru unii dintre noi sau poate chiar pentru noi toți, câteodată, toate acestea la un loc și fiecare în parte, nu ne pot face să ieșim din casă, să facem ceva interesant, util, relaxant sau simplu... să facem altceva decât să fim apatici... Simțim cumva o sfârșeală, o oboseală, o epuizare care ne țintuiește pe loc. Sau poate nu e atât o stare de oboseală, cât mai ales o agitație fără sens, un du-te-vino, o alternanță continuă de la o activitate la alta fără ca vreuna din ele să ne satisfacă cu adevărat. Stăm într-o cameră și ne urnim alene sau poate agitat spre altă cameră, deschidem televizorul și totul pare anost, neinteresant: aceleași filme, aceleași emisiuni pe care le-am mai vazut de o mie de ori, aceleași dezbateri sterile, fără niciun efect scontat, cu adevărat nimic interesant de văzut... Ne uităm la cărțile din bibliotecă și niciuna nu ne face cu ochiul... Pornim muzica și o melodie e prea tristă, alta prea veselă, unii difuzează muzică agresivă, versurile melodiilor par stupide... Oprim muzica și ne uităm prin casă: Ce ar fi de făcut? Să îl sun pe X, să văd ce mai face... Nu... parcă nu am chef să-mi povestească iar cum s-a certat cu prietena și cum s-a împăcat după două sticle de vin... Sau aș putea să dau o raită pe Facebook, să văd cine cu cine... cum... dar mai ales de ce... Nu... m-am săturat de aceleași figuri, pozele sunt singurele noi, dar și ălea parcă sunt din ce în ce mai plictisitoare, fiecare căutând să se laude mai tare... Partenerul spune: “Văd că te plictisești, ce-ar fi să mă ajuți la curățenie/spălat vase/îngrijit copii/curățat cartofi?”  – și aici poți continua tu cu alte cerințe pe care le-ai tot auzit... Iar tu... doar gândul de a te ridica din pat și a șterge praful, a scutura covorul, a strânge rufele de la uscat... oricare ar fi acțiunea, doar acest gând adâncește starea pe care o ai, cea de “lipsă de chef”, de a vrea să faci ceva și în același timp de a nu vrea să faci nimic. Și până la urmă agitația crește, simți că nu-ți mai găsești locul și te apuci să faci ceva, dar mai mult cu dispreț și fără tragere de inimă.

Haide să vedem ce-i cu tine și ce este această stare? Ce este plictiseala și de unde apare ea?

Plictiseala este o stare emoțională negativă, în decursul căreia individul resimte lipsa dorinței de acțiune, dar și senzația subiectivă că trecerea timpului are loc cu dificultate. Emil Cioran spunea că: “Plictiseala e senzația bolnăvicios de clară a timpului ce te așteaptă, în care trebuie să trăiești și cu care n-ai ce să faci” și continua:
“Plictiseala e un fel de echilibru instabil între golul inimii și golul lumii, o echivalență de vid, care ar însemna o împietrire, de n-ar fi prezența secretă a dorinței”. Cu alte cuvinte, a fi plictisit înseamnă să fii deconectat de la lume, de la prieteni, de la tine însuți. Înseamnă că nu ai chef de nimic. Nu ai chef nici de tine, nici de alții. De ce? Cauzele sunt, cu certitudine, multiple, pentru că suntem unici și acest lucru diversifică motivațiile de la persoană la persoană. Poate fi nemulțumirea ta vis-a-vis de cum e viața ta în momentul de față. Nu îți oferă nicio distracție, nu e amuzantă, nu îți captează cu nimic interesul... Poate fi monotonia și imposibilitatea efectuării unei activități în care să te implici cu o anumită motivație sau cu pasiune, cu acea ”dorință secretă” despre care vorbea Cioran. De multe ori când suntem plictisiți uităm că, de fapt, petrecem foarte puțin timp gândindu-ne la noi înșine, ca să ne cunoaștem mai bine sau ca să ne facem o plăcere. Așteptăm să vină din afară, de la ceilalți o grijă, o preocupare, să ne întrebe cineva ce facem, de ce avem nevoie, să ne spună ce ni s-ar potrivi... în loc să ne întrebăm noi propriul corp, propria minte și propriul suflet, în loc să ne îngrijim, să ne răsfățăm... să ne iubim noi pe noi înșine.

Alte manifestări ale plictiselii sunt agitația, neastâmpărul, mișcările dezordonate ale mâinilor și picioarelor – batem din picior, batem ritmul cu degetele, ne mutăm dintr-un loc în altul, ne scărpinăm și ne mănâncă parcă tot corpul etc. Agitația nu e altceva decât manifestarea haotică a energiei nefolosite de care dispunem, și pe care nu avem dispoziția s-o folosim în niciun fel. Însă trebuie să știi că direcționând această energie, dându-i un sens, un scop, poțo elimina agitația. Singurul lucru pe care trebuie să-l faci este să te gândești: ce vrei cu adevărat să se întâmple, ce-ar trebui să faci să fii mai aproape de scopul tău și mai aproape de a te prețui pe tine. Odată ce ai aflat ce-ți dorești, poți pune energia pe care o posezi în slujba atingerii scopului.

O pseudo-manifestare a plictiselii poate fi teama de a întreprinde ceva. Nu începi anumite activități sau le abandonezi pe altele înainte de vreme deoarece ți-e teamă că s-ar putea să nu reușești, să nu obții ce vrei sau să te pui într-o situație penibilă. Aș suna un prieten, dar poate nu are timp de mine. Aș invita-o pe fata aceea în oraș, dar s-ar putea să mă refuze. Nu mă apuc de lucrarea aceea, pentru că s-ar putea să nu o fac perfect... Și atunci prefer să mă plictisesc, adică, în loc să mă simt speriat și să-mi recunosc îngrijorarea, e mai comod să spun că mă plictisesc toate acestea, eu vreau altceva, nu știu ce, dar, în orice caz, sunt cu mult deasupra acestor banalități... Acestă atitudine ne poate aduce un confort de moment, dar, pe termen lung, nu ne face decât să pierdem ocazii importante. În acest caz îți dau un sfat: fii sincer cu tine, confruntă-te cu propriile temeri, pentru că doar în acest fel le poți învinge și poți realiza ceea ce-ți propui.

Cercetătorii au identificat o legătură cauzală între sentimentul de plictiseală și decesul cauzat de o boală de inimă și au mai observat că femeile sunt de două ori mai predispuse sentimentului de plictiseală decât bărbații. Ei atrag atenția că plictiseala în sine nu curmează vieți, în schimb ea este un factor care determină oamenii să adopte un comportament riscant pentru propria sănătate, cum ar fi fumatul, consumul de alcool, de droguri sau de a dezvolta o problemă de natură psihologică (anxietate, depresie etc.).

N-am să renunț la pledoaria mea anti-plictiseală înainte de a-ți propune niște teme de gândire, în care sinceritatea nu-ți este verificată, dar este obligatorie pentru tine însuți, dacă vrei să evoluezi și să devii omul frumos care ești în adâncul ființei tale. Așadar, începem:

Tu știi ce-ți place să faci? Știi ce-ai vrea să faci acum? Știi cum ai vrea să fie viața ta? Chiar așa, cum ți-ar plăcea să fie viața ta? Îți place jobul pe care îl ai? Relația în care te afli? Casă în care stai? Ce-ai putea face dacă ar fi să o iei de la capăt? Te-ai gândit vreodată la ce ești talentat? Ce pasiuni ai? Ai vreun hobby? Ce-ți lipsește să treci cu ele la un alt nivel? Banii? Timpul? Amândouă? Sau poate îți lipsește curajul? Curajul să afli cine ești, ce îți place, ce vrei să faci...
Când ți-ai pus ultima dată întrebarea "cine sunt eu"? Ce știi tu despre tine? Care e locul tău pe acest pământ? Care e rolul tău în familie, la serviciu, la școală, între prieteni? Cum te privesc apropiații tăi? Ce cred ei despre tine? E corect?

Îți place imaginea ta în ochii lor? Ai vrea să schimbi ceva? Ai vrea să te schimbi?

Uneori plictiseala e o mască sub care ne ascundem pentru a nu fi nevoiți să ne confruntăm cu propria teamă și propria nesiguranță. Exercițiile simple de autocunoaștere, urmărirea mea în pastilele săptămânale de dezvoltare personală, sondarea propriilor motivații, emoții, gânduri și atitudini îți pot fi de folos în descifrarea cauzelor plictiselii și te pot duce la combaterea acesteia. Deși multe reviste sau site-uri pe internet propun tot felul de metode anti-plictiseală, nu există rețete universal-valabile. Fiecare își poate descoperi propria cale de alungare a plictiselii, însă un lucru e sigur, plictiseala o combați doar prin acțiune! Schimbă-ți comportamentul, de la a fi pasiv, a sta sau a te agita la a începe să faci ceva, chiar dacă e un simplu joc de autocunoaștere care începe cu cuvintele: “Eu sunt…..” și continuând așa preț de 20 de afirmații. Doar așa îți poți schimba starea interioară, doar așa poți găsi satisfacție în ceea ce te înconjoară și, mai ales, satisfacție în tine însuți.

Fără plictiseală... te aștept și data viitoare să evoluăm împreună.

Cu drag,

Ștefania

IUBIREA CELUILALT NU SUBSTITUIE IUBIREA DE SINE

Astăzi m-am gândit să încep să vorbesc despre iubire, dragul meu cititor. Nu voi epuiza subiectul într-un singur articol, asta e un lucru cert, căci iubirea e un sentiment atât de vast, încât în fața ei nu poți decât să te pleci fascinat. Însă, în diferite articole de acum înainte, vom aborda diversele forme ale iubirii, mecanismele ei și puterea ei binefăcătoare, dar și dătătoare de suferință.

Și vin acum să-ți spun direct un adevăr pe care știu că mulți îl vor privi cu scepticism, ridicând din sprânceană: ești doar la un gând distanță de iubire întotdeauna... și știi de ce? Pentru că tu ești iubire!... Dacă reușești să treci de ideile învățate, condiționate despre ceea ce e iubirea, dacă reușești să lărgești mereu granițele a ceea ce numești iubire, vei experimenta iubirea în ceea ce are ea mai bun, mai curat și mai profund. Toate experiențele din lume au savoarea lor, dar, dincolo de toate, cel mai frumos parfum este cel al iubirii pure, iubire care nu condiționează, nu responsabilizează, nu cere și nu așteaptă. Și poate că ai să spui că e simplu de vorbit și că, în realitate, iubirea este greu de atins, însă am să te contrazic și am să-ți spun că ea există și că ești doar la un gând distanță de ea. Tot ce ai de făcut este să te deschizi spre ea.

„Dacă nu îți place un lucru, schimbă-l. Dacă nu poți să-l schimbi, schimbă-ți atitudinea. Nu te plânge”, spunea Maya Angelou, iar eu îmi repet în sine aceste cuvinte ori de câte ori simt nevoia să mă plâng. Să schimb lucrurile? Nu am cum... O altă atitudine? Poate că da... Mi-am schimbat atitudinea de a privi viața, iubirea, oamenii și lumea însăși. Am încetat să vorbesc despre iubire ca și cum ar fi ceva pe care cel de lângă mine mi-o poate da sau lua după bunul plac. Pentru că, în timp, am învățat că iubirea adevărată începe cu iubirea de sine și se continuă abia apoi cu iubirea celuilalt și pentru celălalt. Nu poți să ceri de la cineva să te iubească dacă tu pe tine nu te prețuiești și nu te iubești. Iubirea nu trebuie să vină și să împlinească lipsa acută de iubire din viața ta, ea ar trebui să fie o confirmare a valorii tale și a omului care ești, iar această imagine reiese din pacea interioară, din împăcarea cu tine, din IUBIREA DE SINE.

Iubirea nu este refugiul singurătății, iubirea nu este rudă cu neîncrederea în propria persoană, nu e nici sora dependenței de un partener, oricare ar fi acesta, nu este nici eufemismul machiat al egoismului și nici copia fidelă a minciunii care omite adevărul pur despre tine și despre iubirea de sine.

Aud foarte multă lume în jurul meu spunând: “vreau să iubesc”, vreau să fiu iubit”. În toate afirmațiile este vorba de altcineva. Vrem să iubim, vrem să fim iubiți... Câți dintre noi ne-am întrebat: cum să mă iubesc eu pe mine în primul rând, pentru ca și ceilalți să mă iubească? Care sunt atuurile mele pe care eu să le iubesc și de care să se îndrăgostească și alții?... Sună ciudat, poate, să spui: “Vreau să mă iubesc pe mine!”. Totuși, un pasaj din biblie spune: “Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”. Asta înseamnă că dacă tu nu te iubești pe tine nu vei putea iubi cu adevărat nici pe celălalt...

Ce este iubirea și de unde pornește ea?

Pe cine și cum trebuie să iubim ca să știm ce înseamnă cu adevărat a iubi?

Cum poți ajunge la iubirea de sine?

Încă de mici am fost învățați să-i iubim pe ceilalți, familie, prieteni, colegi. Nimeni nu ne-a învățat că trebuie să ne îndreptăm atenția și asupra noastră. La 3 ani copilul se uită în oglindă și spune: ”Eu îl iubesc pe Dragoș (Dragoș fiind chiar el însuși)”... Iar părinții râd și îl învăță s-o iubească pe mami, pe tati, pe buni... și lista poate continua. Ceilalți sunt mai importanți decât noi. Ca urmare, nevoia noastră legitimă de iubire va fi mereu neîmplinită. Viața va părea o suferință, iar relațiile de iubire vor fi mereu de nesuportat. Și se întâmplă asta din cauză că nu suntem obișnuiți să ne iubim în primul rând pe noi, cu toate că, natural, simțim asta.

De câte ori nu ne-am auzit părinții spunând: “Eu contez mai puțin, vouă să vă fie bine”. Această concepție am preluat-o și noi. Ne ghidează viața și ne înstrăinează de noi, de ceea ce suntem, de ceea ce ne dorim, de ceea ce vrem să fim cu adevărat, de esența ființei noastre.

Multe persoane, în special femei, se plâng că relațiile lor merg prost. Din discuții, îmi dau seama că ele nu știu cum să se iubească în primul rând pe ele și caută să acopere această lipsă cerând foarte mult de la partener. În același timp, din punctul lor de vedere, dorințele și nevoile partenerului sunt întotdeauna mai presus de nevoile lor. Efort mare din partea lor, de aceea se și simt îndreptățite să ceară foarte mult, să se lamenteze, să strige, să plângă și să se simtă neiubite, într-o lume pe care ele au construit-o strâmb din capul locului.

Vom înceta să mai suferim atât în momentul în care vom realiza că într-o relație există în primul rând iubire de sine, pentru ca, om întreg și împlinit fiind să putem să-l iubim cu toată forța noastră pe celălalt.

Mă opresc astăzi aici din pledoaria mea despre iubire. Dacă simți că rezonezi cu acest mesaj, această invitație la iubire profundă, dacă inima ta te îndeamnă să mi te alături cu gânduri și povești despre iubire în toate formele ei, te astept cu multă dragoste și căldură.

Pe curând,

Ștefania

ARTICOL DESCHIS DESPRE PRIETENIE

Astăzi mă voi opri asupra unui subiect interesant și de care avem parte cu toții în viața de zi cu zi: prietenia și prietenii. Subiectul va rămâne deschis și în ediții viitoare. Toți avem prieteni: mai mulți sau mai puțini, mai apropiați sau mai depărtați, amici, tovarăși sau prieteni adevărați. Prieteni... prietenie... ce-or fi însemnând toate acestea și care este linia care face diferența între amici, cunoscuți, colegi, tovarăși pe de o parte și prieteni de cealaltă parte?

Prietenia este un lucru de care avem cu toții nevoie. Obișnuiesc să spun că am fost creați cu toții pe același pământ, nu fiecare pe câte o insuliță izolată și, astfel, avem dreptul și chiar obligația să interacționăm între noi, să stabilim relații mai apropiate sau mai îndepărtate, după cum simțim afinitatea cu cel din fața noastră. Avem nevoie să ne hrănim sufletul cu hrana spirituală atât de rară, pe care numai oamenii de suflet ne-o pot oferi. Avem nevoie de sfaturi, idei, păreri și opinii sincere. Avem nevoie de persoane care să fie alături de noi, să sufere pentru noi, să se bucure cu și pentru noi, să stea lângă noi fără să se prefacă, fără să lase măcar ca rugămintea noastră să apară, pentru că a cerși într-o prietenie e... lipsă de prietenie...

Jobul nu poate ține nicidecum locul unei familii, la fel cum familia nu poate anihila orice prietenie. În copilărie, prieteniile vin și pleacă. În adolescență, ele vin, pleacă și vin din nou. În tinerețe, din toate prieteniile care vin către noi, unele pleacă și altele rămân pentru mai mult timp. La maturitate, te alegi cu prietenii solide și durabile, ca stânca. Sau... cu false prietenii, născute din nevoi mai mult sau mai puțin meschine. ”Te iubesc pentru că-mi alungi singurătatea...”.  Te vreau prietenul meu pentru că am nevoie de banii tăi... de sistemul tău de relații... de puterea ta... influența ta... echilibrul tău... Și uite așa se transformă prietenul nostru într-un vampir, gata să tragă de la noi tot ce avem în interior sau mai presus de noi și care folosește intereselor lui mici. Vreau de la tine: cuțitul tău care taie mai bine decât al meu, limba ta străină pe care tu o stăpânești la perfecție, relațiile tale care folosesc bunăstării mele materiale și echilibrul tău care mă aduce și pe mine pe linia de plutire, ori de câte ori o iau razna... Iar tu... ai tu nevoie de ceva?.. Bineînțeles că n-ai nevoie de nimic, doar ai totul, ce idee prostească... N-ai nevoie de o vorbă bună, tu ai toate vorbele și tot echilibrul la tine mereu... Nici de un umăr pe care să te sprijini, tu n-ai nevoie de sprijin din partea mea, când ai ”prieteni sus-puși”, care, știm noi, te sprijină... căci nu degeaba te învârți printre ei și lupți pentru ideile ăstea mărețe de a schimba lumea împreună cu ei... Nici de energie atunci când te simți jos, căci ești un om puternic, știi tu mai bine să te ridici la înălțime din nou... ... ... Maturitatea vine, deci, cu aceste două tipuri de prietenii la pachet: prietenia adevărată și prietenia ”interesată”. Voi încerca, în cele ce urmează, să abordez prietenia din aceste perspective.

La maturitate, o prietenie adevărată este aur curat. Așa se spune. Așa se crede. Așa se simte la 30-40-50 de ani. Fiecare dintre noi are o familie, un job, un partener de viață, copii de crescut, părinți de îngrijit, gospodării de întreținut. Nu este greu să legi noi prietenii chiar și în aceste condiții, însă este greu să treci la un nivel avansat de prietenie și să depășești nivelul de suprafață în care ne împotmolim de obicei. Ca orice relație interumană, prieteniile cer timp și efort ca să fie construite, timp și efort de ambele părți, iar mulți dintre noi au timp și disponibilitate doar pentru o prietenie de suprafață. Iar când spun de suprafață nu mă refer la numărul întâlnirilor, ci mai ales la calitatea acestora și la profunzimea trăirilor din cadrul acestor întâlniri. Pentru că degeaba ne întâlnim în fiecare zi, dacă singurul tău scop este de a te folosi de celălalt, și știu sigur că știi și tu acest lucru, căci l-ai trăit pe propria piele...

Prietenia este sublimă, pentru că, în ciuda tuturor crizelor din viața ta, mereu, câteodată, datorită ei, din cauza ei, te apucă un sentiment așa... să te dăruiești. Gratis. Necondiționat. Dezinteresat. Cu funda reală de sinceritate. Cu inima deschisă larg. Curată și dornică. Și... ce primești?... Deabia aici începe adevărata dramă... nu pentru că ai dori ceva în schimb, căci prietenia, ca și iubirea, nu se oferă la schimb, ea se simte sau nu. Însă, cu certitudine, ea are nevoie de norma de reciprocitate, pentru a deveni autentică. Ea are nevoie de echilibrul, pe care nu-l dă starea de liniște interioară și puterea doar a unuia dintre participanții la ea, ci tocmai dăruirea dezinteresată, respectul și apropierea plină de înțelegere și compasiune de care se înconjoară toți cei atinși de binecuvântarea ei.

Astăzi observ că noi, cu toții suntem în criză. În criză de orice. De timp, de ani, de liniște, de repaus, de viață, de iubire, de împăcare, de tăceri și de cuvinte. Suntem veșnic în criză de bani. În criză cu noi înșine și cu valorile noastre. În criză cu cei din jur. În criză cu iubirile și perspectivele noastre de fericire. Suntem în criză cu visurile noastre. Suntem în criză cu speranțele noastre. Suntem în criză și de prietenie... Oameni cunoscuți. Cunoștințe cu care savurezi o cafea. Amici pe care îi cunoști de la clubul pe care îl frecventezi. Un amic de-al amicului tău. Omul de afaceri cu care ai luat masa o dată sau de mai multe ori. Noul vecin din cartier. Prieteni de-ai prietenilor tăi cu care ai împărțit de mai multe ori spațiul și paharul de vorbă din casa acestora. Partenerul de afaceri. Colegii de serviciu. Cel mai bun prieten din copilărie. Rude prin alianță. Amici. Cunoștințe. Strângeri de mâini. Îmbrățișat și pupat pe obraz la fiecare venire și la fiecare plecare, în semn de recunoaștere. Momente de vulnerabilitate. Singurătate. Dorință de comunicare. De apropiere, înțelegere și afecțiune. Clipe scurte de confesiune. Cu înțelegere și empatie sau doar cu scopul de a mai ști ceva despre tine, de a te ”studia”. De ani întregi sau doar de-o vară. Câteva lacrimi în colțul ochilor.. Apoi sforțarea de a reține numele copilului și încercarea timidă de a-i cere numărul de telefon unei persoane despre care crezi că ți-ar putea fi apropiat pe viitor. Brusc dorința de a-ți apropia persoana, prin ritualuri sociale, gen botez, nuntă, nevoie sau bucurie. Promisiunea că vă veți mai întâlni și data viitoare la o cafea, la un pahar de vorbă, la Paști, de Crăciun...

În dorința de a mă apropia de sensul cel mai profund pe care eu îl dau noțiunii de prieten, am încercat deunăzi să conturez un profil al unui prieten adevărat în opinia mea. Iată ce a ieșit:

·         Are aceleași valori și principii de viață și aproximativ aceleași calități caracteriale cu tine

·         Este consecvent în idei și atitudini, nu se schimbă de la o zi la alta

·         Te înțelege, nu te studiază ca pe un exponat și nu te judecă în discuții despre cum ești și cum ar trebui să fii

·         Îți ascultă necazurile personale și este interesat de viața ta în ansamblul ei, cum este și dacă îți e bine așa cum este

·         Îți oferă mereu sfaturi bune și sincere și îți înțelege obsesiile și temerile

·         Îți este mereu alături indiferent ce decizii iei, râde și plânge cu tine, dar nu face din prietenia voastră o dependență a lui de tine

·         Tratează, în general, pe toată lumea cu respect și în particular pe toți cei din jurul tău

·         Îți cunoaște familia, știe povestea vieții tale, cunoaște amănunte despre profesia ta și nu are nimic de criticat în toate aceste aspecte

·         Nu-ți spune niciun cuvânt urât, chiar dacă uneori sunteți în dezacord și îți ia apărarea atunci când aude că ești nedreptățit

·         Este sincer, îți spune întotdeauna părerea, fără să te critice

·         Indiferent prin ce criză vei trece, va fi alături de tine și nu te va părăsi

·         Este generos și lipsit de egoism

·         Are o atitudine pozitivă, pe care ți-o transmite și tie

·         Te sună frecvent, chiar dacă nu reușiți să vă vedeți în fiecare zi

·         Te iubește pentru felul tău de a fi, nu pentru poziția ta socială sau financiară

Prieteniile... Pe unele le pierzi pe drumul vieții, cu altele noi te alegi la loc, pe unele le întrerupi din diverse motive și le înnozi ulterior sau le lași să se piardă în negura timpului, căci nu-ți aduc mulțumirea după care tânjești. De pe urma lor nu devii nici mai frumos, nici mai urât, nici mai bogat, nici mai sărac, nici problemele tale nu se risipesc peste noapte, nici nu devii mai tânăr decât ai fost vreodată. Prieteniile țin, însă, de cald când sufletului tău îi este frig. Puțini mai sunt cei care cred în prieteniile adevărate, flori rare pe care le agăți în piept o dată în viață și le culegi pentru tot restul vieții.

Privește în jurul tău acum, căci a venit rândul tău să problematizezi, și căută la prieteniile pe care le-ai dezvoltat.

Cum și unde s-au atașat prietenii tăi de tine?

Ce nevoi ai tu și la care ai vrut să-ți dea răspunsuri prietenii?

Ce înseamnă pentru tine prietenia lor?

Valori diferite, caractere diferite, visuri diferite, dar îți place confortul... asta nu cred că e prietenie…

Întreabă-te de  ce fumezi și poate răspunsul tău va fi: ”Din obișnuință”

Întreabă-te de ce continui într-o relație nesănătoasă și poate răspunsul tău va fi: ”Din obișnuință”

De ce continui să experimentezi sentimente negative în  fiecare zi în relațiile tale cu ceilalți și răspunsul tău poate va fi: ”Din obișnuință”

Obiceiurile reprezintă patternuri ale minții noastre, iar obiceiurile proaste stau în calea  evoluției noastre. Dacă nu îți schimbi obiceiurile vei continua să consolidezi tipare comportamentale și mentale greșite.

Gândește-te puțin! Cum e viața ta? Ai definit foarte clar ce înseamnă prietenia pentru tine? Ai prietenii pe care ți-i dorești? Ești și tu un bun prieten pentru ei?

Am să-ți spun un lucru: nu degeaba se spune: ”spune-mi cu cine te însoțești, ca să-ți spun cine ești”. Viața ta și starea ta de bine depind de starea de confort pe care ți-o dau prieteniile pe care le-ai clădit. În loc să te plângi de cât de folosit ești de prieteni, întreabă-te  care sunt obiceiurile pe care le perpetuezi în relații și care determină prezența acestor vampiri în viața ta.

Fă-o acum! Fii activ, renunță la pasivitate și alege-ți prietenii după mintea și sufletul tău!

Aștept un semn de la tine că acest subiect despre prietenii și prieteni ți-a plăcut și că el trebuie continuat. E un subiect vast și aștept experiențele tale în materie de prietenii, pentru a vedea cum putem avea o viață relațională de calitate.

Te invit să-mi lași aici un comentariu, pentru a analiza ce-ai făcut rău și ce poți face bine, dar, mai ales, pentru a continua și cu alte laturi interesante ale unei prietenii în alte articole. Știu și că ideile tale pot fi diferite de ale mele și, tocmai de aceea, te invit să le împărtășești alături de noi.

Te aștept și data viitoare să evoluăm împreună.

Cu drag,

Ștefania

AJUTOR! VINE ATACUL DE PANICĂ!

Atac de panică!... Multă lume am auzit vorbind despre acest lucru, așadar m-am oprit și eu astăzi la acest subiect, pentru a-l dezvolta puțin, pe înțelesul tuturor. Conform psihologilor și psihoterapeuților, dintre toate manifestările asociate diverselor tulburări anxioase, atacul de panică reprezintă forma cea mai impresionantă prin care suferința sufletească iese la suprafață pentru a ne trage un semnal de alarmă. După cum îi spune și denumirea, această manifestare reprezintă un asalt/un atac de simptome, simptome ce invadează persoana pe toate cele trei nivele ale sale: organic (somatic), mental (gândire) și psihic (afectivitate).

Insiduos și cu o perioadă de "incubație" uneori destul de mare (câteva luni până la un an), atacul de panică își pregătește în adâncul ființei terenul pentru a ieși la suprafață. În momentul critic, creșterea intensității simptomelor este rapidă, uneori în maxim 10 minute poate ajunge la cote paroxistice, vecine cu nebunia.

Ce este și cum se manifestă atacul de panică?

Atacul de panică este un conflict intrapsihic inconștient ce se exteriorizează, atrăgând atenția că ceva se întâmplă, ceva ce nu este benefic persoanei respective. Partea bună a atacului de panică este apariția în comportamentul individului a simptomelor, deoarece acestea dau ocazia să cunoaștem ce se întâmplă cu noi și să putem regla ceea ce nu este echilibrat. Vorbim aici despre o comunicare benefică între conștient și inconștient, comunicare esențială pentru sănătatea psihică.

Ceea ce caracterizează fundamental atacul de panică la nivel mental și la nivel afectiv este starea de frică puternică, fără o bază reală și care atrage după sine o serie întreagă de gânduri iraționale, lipsite de orice logică. Cei care au experimentat acest conflict intrapsihic descriu evenimentul astfel: "mă tem să nu îmi pierd mințile și să fac un act nebunesc", "nu îmi recunosc gândurile, pierd șirul ideilor și îmi este atât de teamă că urmează să mor subit", "stau liniștit și dintr-o dată am impresia că nu mai știu unde sunt, cine sunt, ce zi este; parcă mă pierd cu totul într-un alt timp și atunci îmi este foarte frică fără să știu de ce sunt speriat".

Indiferent de vârsta la care se manifestă sau de identitatea de gen a persoanei atacul de panică păstrează același tablou clinic.

Stări somatice:

·         Senzație de amețeală, dezechilibru, uneori leșin

·         Frisoane, valuri de căldură

·         Transpirații puternice

·         Senzația de sufocare sau de strangulare

·         Greață, disconfort abdominal

·         Creșterea pulsului

Toate aceste manifestări somatice pe care persoana le resimte, deși fiziologic nu are loc niciun fel de perturbare a funcționării organice conduc la apariția unor neliniști afective, precum și la apariția distorsionării gândirii.

Stări afective:

·         Teamă, frică, spaimă

·         Disperare, neputință

Stări mentale sub forma unor gânduri:

·         Sunt bolnav incurabil

·         Nu am scapare, urmează să mor

·         O să-mi pierd controlul și o să înnebunesc

Aceste gânduri la prima vedere par iraționale. Acest "irațional" își găsește justificare în plan imediat observabil, în realitatea de zi cu zi, prin faptul că ne știm persoane sănătoase, care am fost permanent "în controlul" nostru și "la cârma" situațiilor prin care trecem. Prin urmare, e firesc să cosiderăm absurd ceea ce parcurgem în timpul unui atac de panică. Totuși, dincolo de această realitate imediat observabilă, realitatea externă, există și o realitate interioară nouă, o realitate sufletească. În această realitate internă, lucrurile ne sunt accesibile mai mult sau mai puțin. Atacul de panică reprezintă "atacul" tuturor trăirilor și experiențelor mai puțin plăcute, care ne-au durut, ne-au înspăimântat și încă nu le putem accepta ca făcând parte din noi. Suferințele, spaimele, relațiile și experiențele dureroase prin care am trecut mai recent sau mai îndepărtat de-a lungul existenței își cer dreptul de a fi înțelese, de a fi trăite și mai ales de a fi integrate la nivel conștient. Cu cât fugim mai mult de ele și cu cât le îndesăm mai abitir în bagajul pe care îl purtăm inconștient în noi, cu atât ele vor tinde să iasă la suprafață mai puternic.
Spre exemplu, gândul irațional: "mă tem că o să mor" exprimă o teamă reală care există firesc în sufletul și în mintea noastră: frica de moarte. De ce apare mai evident într-un anumit moment? Poate pentru că ceva din perioada respectivă a apăsat acest buton și a declanșat conflictul pe care îl ducem cu noi și pe care îl evităm (uneori semiconștient, alteori inconștient), cât mai mult posibil. Pierderea unei persoane dragi, un divort, separarea de o persoană dragă pot fi motivații contextuale care să activeze acest nod de tensiune - teama de moarte. Așa cum, este suficient doar să auzim de moartea unei cunoștințe mai îndepărtate sau a îmbolnăvirii vreunui cunoscut și să ni se declanșeze aceste temeri și experiențe parcurse în propria existență, de-a lungul anilor.

Atacul de panică, sub aspect psihologic, este exprimarea temerii de pierdere, a celei de moarte și a fricii de separare. De unde apar acestea? În mod cert dinăuntrul nostru, din istoricul de viață acumulat. De ce apar cu atâta forță în anumite momente? Dificil de dat un răspuns, pentru că la această întrebare există un răspuns pentru fiecare individ în parte, căci fiecare are propria experiență de viață. De unde apare frica de separare? Din teama de a nu rămâne singuri, din frica de a nu-l pierde pe celălalt care reprezintă pentru noi un punct de sprijin. Neputința de a ne separa este exprimarea unei stări de dependență care ne ține legați de "un ceva" exterior nouă: o persoană, un loc de muncă, o casă, o prietenie, o relație, un"ceva" care se constituie într-un "punct de sprijin" aflat în afara noastră, un punct de sprijin care ne dă senzația de confort, de siguranță, de împreună. Dacă acest "sprijin" a fost amenințat de-a lungul existenței (pierderea timpurie a unui părinte, divorțul părinților, condiția de boală a unui membru al familiei, un accident care a amenințat viața unuia dintre părinți sau a întregii familii etc.) frica de pierdere, neputința de separare și dezvoltarea unei stări de dependență își poate construi fundamente solide. Experimentarea unor relații tensionate, absente, indiferente, excesiv autoritare sau hiperprotectoare în relație cu cei apropiați pe parcursul copilăriei sau adolescenței pot fi, de asemenea, variabile ce conduc la dezvoltarea unor tensiuni și conflicte care pot declanșa atacuri de panică.

Ce facem în atacuri de panică?

De cele mai multe ori, abordarea terapeutică a atacului de panică se rezumă doar la tratamentul medicamentos, considerându-se, greșit, că acesta ar fi îndeajuns. Uităm, însă, că doar terapia eficientă care să acționeze asupra psihicului, scoțând la lumină cauzele care au condus la o asemenea acumulare de tensiuni, este cea care se raportează atât la simptome, cât mai ales la cauze, găsind soluții eficiente pentru ambele părți. Medicația în atacurile de panică, la fel ca și în alte tulburări psihice, are rolul doar de a acționa la nivel de simptom, de a reduce aici din intensitatea fricii prin anxiolitice, nicidecum de a căuta cauzele și a lucra pe ele. Rău este, în acest caz, pe lângă faptul că nu reduce cauzele și că, odată ce se întrerupe medicația, simptomele reapar, intrându-se, astfel, într-un cerc vicios. Nu trebuie să pierdem din vedere că panica este doar un simptom, care atrage atenția că la nivel inconștient se întâmplă ceva. Ea exprimă un strigăt de ajutor venit de la nivelul inconștientului, ce se poate constitui într-un semnal de avertizare că direcția în care a mers viața individului până în acel moment nu este în acord cu totalitatea ființei lui. Psihoterapia are rolul de a elibera tensiunea psihică ce determină aceste simptome și de a face lumină asupra motivelor reale ce stau la baza atacurilor de panică. Odată descoperit ce se află în spatele acestei frici, începe procesul de vindecare; știind care este cauza și istoria personală a individului, putem acționa reducerii cauzelor și eliminării șanselor de reapariție a simptomelor.

Ce trebuie să mai știm despre un atac de panică

Foarte important de știut este faptul că un atac de panică nu durează mai mult de câteva minute, pentru că organismul obosește și simte nevoia de relaxare. Așadar, dacă nu facem nimic irațional în acele momente, alte lucruri negative nu se pot întâmpla.

Bine ar fi să nu ne gândim foarte mult la simptome și să nu le acordăm atenție, deoarece ele vor crește în intensitate.

Nu e recomandat să ne punem singuri diagnosticul, fără un consult de specialitate, pentru că nu vom reuși decât să ne intensificăm simptomele. Dacă recurgi la medicație, este foarte important să nu iei medicamente fără să consulți un medic psihiatru pentru o rețetă în conformitate cu simptomele manifestate.

Netratarea atacurilor de panică face ca persoana să nu își poată desfășura viața așa cum și-ar dori și să devină din ce în ce mai retrasă, mai izolată. Contrar unei prejudecăți care spune că dacă mergi la psiholog sau faci psihoterapie înseamnă că ești nebun, a te trata inclusiv de o tulburare psihică înseamnă că faci eforturi să te apleci asupra ta, că vrei să îți fie bine și iei în considerare și acea parte din tine care nu poate fi văzută cu ochiul liber, dar care există și poate fi negată, că dacă îți va fi bine și celor din jurul tău le va fi bine, că tratându-te ai ocazia să îți fie mult mai bine și te vei bucura de viață din plin alături de persoanele iubite.

Te aștept și data viitoare să evoluăm împreună.

Cu drag,

Ștefania

PLACEBO, NOCEBO… NUME ALE UNOR EXTRATEREȘTRI?

Auzim uneori cuvinte venite din psihologie, care au un iz interesant și pe care ajungem să le folosim, deși poate nu știm bine ce înseamnă ele în profunzime. Ne plac, ”dau bine la public” și... parcă toți suntem mici sau mari psihologi, mai mari uneori decât cei cu diplome și reală experiență și expertiză în domeniu... Dar să revenim la cuvinte interesante... Astăzi m-am oprit la două: placebo și nocebo.

Efectul placebo

Să vedem mai întâi ce înseamnă “placebo”? Placebo este echivalentul unui cuvânt ebraic care se traduce prin “voi plăcea”. Are sensul de ceva care este agreabil, care te face să te simți bine, la fel cum un bolnav s-ar simți bine după un medicament miraculos. Avem de-a face, deci, cu un Ceva, cu un medicament spre exemplu, care promite efecte într-o anumită afecțiune, dar nu conține substanța activă care să acționeze pentru a atenua/elimina afecțiunea. Cu alte cuvinte, iei un medicament pentru durere de cap care promite că-ți ia durerea cu mâna, doar că nu conține acea substanță activă care să-ți alunge cu adevărat durerea. Mă voi referi în continuare mai mult la medicamente cu efect placebo, deși și altele pot avea acest efect, acțiunile spre exemplu (gândiți-vă la un anumit masaj, spre exemplu, care promite reglarea sistemului limfatic, a activității ficatului, splinei sau a altor organe interne, dar care în realitate are 90% efect placebo!). A fost necesară conceperea unui astfel de medicament pentru a vedea cât din vindecare reprezintă acțiunea reală a substanței ce există în el și cât este reacția psihică a bolnavului, știind că a luat un medicament care-l va face bine. Adică gândirea lui pozitivă și forța ei binefăcătoare (mulțumesc Norman Vincent Peale!). În unele cazuri, când încrederea unei persoane în tratament este maximă, medicamentul placebo creează atât efecte somatice, cât și psihice de până la 90% din pacienți. Un medicament cunoscut cu efect placebo este cel pentru calmarea irascibilității, a agitației, în cazuri de insomnii, însă n-am să-i pomenesc numele aici. Acest medicament are un impact mult mai mare în cazul femeilor. Se pare că pe noi, femeile, autosugestia ne ajută, în gestionarea situațiilor conflictuale de viață. Nu degeaba avem mai dezvoltată partea dreaptă a creierului, cea care ia decizii pe baza impresiilor, a sentimentelor și a imaginilor, “judecând” nu linear, ci în salturi. Așadar, dacă dorești să te vindeci, ești optimist și încrezător în tratament, ai mult mai multe șanse să-ți revii, decât cineva care este deprimat și vede doar partea neplăcută a lucrurilor. O spune gândirea pozitivă și acum, că ai aflat de placebo, o confirmă chiar și efectul acesta misterios, placebo!

Există și situații care sugerează un efect placebo fără ca acesta să existe sau fluctuații ale acestui efect, care să apară și să dispară brusc. Astfel, este posibil ca:

·         spontan, pacienții să se simtă mai bine, simptomele să se amelioreze, după ce au luat medicamentul ”miraculos”

·         pacienții să spună că se simt mai bine doar ca să nu “supere”, în cazul în care pacienții știu despre ce experiment este vorba

·         să apară fluctuații ale simptomelor, care pot apărea sau dispărea fără niciun fel de intervenții

Efectul nocebo

Efectul invers celui așteptat, efectul nocebo, apare când nu există încredere în doctor, în medicament sau nicio speranță în privința vindecării. Tratamente care în trecut nu l-au ajutat pe pacient, îl fac pe acesta neîncrezător în viitor și, orice pastilă ar lua, o privește cu neîncredere. De asemenea, se poate ca el să știe de administrarea unui medicament cu efect placebo și acest fapt să-l determine să nu reacționeze.

Pentru a avea pretenții de efect placebo, medicamentul utilizat trebuie să aibă:

·         gust – să aibă gust specific unui medicament din categoria de medicamente care tratează respectiva afecțiune

·         miros – mirosul are efecte în plan psihic

·         formă plăcută

·         culoare – pentru stări depresive se știe că se folosește galbenul, pentru stări de iritabilitate, albastrul, iar pentru stări anxioase, verde

Contraindicații nu sunt foarte multe în privința medicamentelor cu efect placebo. Există, totuși, pacienții care nu sunt potriviți pentru acest tip de tratament, pentru că vorbim despre un tip de tratament aici, și nu intervine nicio schimbare în starea lor de sănătate. Atenție, totuși, că se poate ca prin aplicarea repetată a efectului placebo în cazul tratamentelor să scadă și efectul terapeutic corespunzător medicamentelor reale. Și încă un aspect de care trebuie ținut seama: nu toate bolile pot fi tratate prin medicamente placebo, lipsa unei substanțe active care chiar să ajute pacientul poate agrava boala.

Concluzie: Efectul psihologic învinge în cele mai multe cazuri medicamentele! Tu cât mai aștepți până să începi să înveți să te joci cu gândurile tale?

Te aștept și data viitoare să evoluăm împreună.

Cu drag,

Ștefania