Se spune că odată, în mijlocul unui podiș, departe de
orice sat sau oraș, în mijocul unor ținuturi aspre, greu încercate de stihiile
naturii s-a construit o mânăstire. Acolo disciplina era foarte strictă.
Regulile erau multe și preotul ce o conducea cu mână de fier nu accepta nici
cea mai mică abatere.
În câteva secole, această mânăstire a devenit foarte
faimoasă pentru înțelepciunea celor ce trăiau aici.
Într-o dimineață, doi călugări s-au îndreptat spre
râul ce curgea liniștit pe lângă mânăstire, pentru a aduce apă. Ajunși acolo au
văzut un scorpion ce era luat de ape. Călugărul mai bătrân s-a repezit în apele
râului și a salvat scorpionul. L-a luat din apă și l-a adus cu mare grijă la
mal. Totuși, în acest timp, călugărul a fost mușcat de scorpion.
Peste câteva zile, călugărul bătrân s-a dus din nou la
râu împreună cu tânărul său frate. Din nou scorpionul era în mijlocul râului.
Călugărul s-a repezit din nou să-l salveze. Și… din nou a fost înțepat.
Tânărul călugăr i-a spus atunci:
- Nu are rost să-l tot salvezi, natura lui este să înțepe și te va înțepa
mereu. De ce te încăpățânezi să-l salvezi?
- Pentru că natura mea este să-l salvez, spuse bătrânul zâmbind.
Niciodată să nu lăsăm să se stingă lumina divină din noi! Oamenii au fost
lăsați pe pământ pentru a fi lor înseși și unul altuia lumină, înțelepciune,
credință și putere!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu