Astăzi
m-am gândit să încep să vorbesc despre iubire, dragul meu cititor. Nu voi
epuiza subiectul într-un singur articol, asta e un lucru cert, căci iubirea e
un sentiment atât de vast, încât în fața ei nu poți decât să te pleci fascinat.
Însă, în diferite articole de acum înainte, vom aborda diversele forme ale
iubirii, mecanismele ei și puterea ei binefăcătoare, dar și dătătoare de
suferință.
Și
vin acum să-ți spun direct un adevăr pe care știu că mulți îl vor privi cu
scepticism, ridicând din sprânceană: ești doar la un gând distanță de iubire întotdeauna...
și știi de ce? Pentru că tu ești iubire!... Dacă reușești să treci de ideile
învățate, condiționate despre ceea ce e iubirea, dacă reușești să lărgești
mereu granițele a ceea ce numești iubire, vei experimenta iubirea în ceea ce
are ea mai bun, mai curat și mai profund. Toate experiențele din lume au
savoarea lor, dar, dincolo de toate, cel mai frumos parfum este cel al iubirii
pure, iubire care nu condiționează, nu responsabilizează, nu cere și nu
așteaptă. Și poate că ai să spui că e simplu de vorbit și că, în realitate, iubirea
este greu de atins, însă am să te contrazic și am să-ți spun că ea există și că
ești doar la un gând distanță de ea. Tot ce ai de făcut este să te deschizi
spre ea.
„Dacă
nu îți place un lucru, schimbă-l. Dacă nu poți să-l schimbi, schimbă-ți
atitudinea. Nu te plânge”, spunea Maya Angelou, iar eu îmi repet în sine aceste
cuvinte ori de câte ori simt nevoia să mă plâng. Să schimb lucrurile? Nu am
cum... O altă atitudine? Poate că da... Mi-am schimbat atitudinea de a privi
viața, iubirea, oamenii și lumea însăși. Am încetat să vorbesc despre iubire ca
și cum ar fi ceva pe care cel de lângă mine mi-o poate da sau lua după bunul
plac. Pentru că, în timp, am învățat că iubirea adevărată începe cu iubirea de
sine și se continuă abia apoi cu iubirea celuilalt și pentru celălalt. Nu poți
să ceri de la cineva să te iubească dacă tu pe tine nu te prețuiești și nu te
iubești. Iubirea nu trebuie să vină și să împlinească lipsa acută de iubire din
viața ta, ea ar trebui să fie o confirmare a valorii tale și a omului care
ești, iar această imagine reiese din pacea interioară, din împăcarea cu tine,
din IUBIREA DE SINE.
Iubirea
nu este refugiul singurătății, iubirea nu este rudă cu neîncrederea în propria
persoană, nu e nici sora dependenței de un partener, oricare ar fi acesta, nu este
nici eufemismul machiat al egoismului și nici copia fidelă a minciunii care
omite adevărul pur despre tine și despre iubirea de sine.
Aud foarte multă lume în jurul meu spunând: “vreau să
iubesc”, vreau să fiu iubit”. În toate afirmațiile este vorba de altcineva.
Vrem să iubim, vrem să fim iubiți... Câți dintre noi ne-am întrebat: cum să mă
iubesc eu pe mine în primul rând, pentru ca și ceilalți să mă iubească? Care
sunt atuurile mele pe care eu să le iubesc și de care să se îndrăgostească și
alții?... Sună ciudat, poate, să spui: “Vreau să mă iubesc pe mine!”. Totuși,
un pasaj din biblie spune: “Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”. Asta
înseamnă că dacă tu nu te iubești pe tine nu vei putea iubi cu adevărat nici pe
celălalt...
Ce este iubirea și de unde
pornește ea?
Pe cine și cum trebuie să
iubim ca să știm ce înseamnă cu adevărat a iubi?
Cum poți ajunge la iubirea
de sine?
Încă de mici am fost învățați să-i iubim pe ceilalți,
familie, prieteni, colegi. Nimeni nu ne-a învățat că trebuie să ne îndreptăm
atenția și asupra noastră. La 3 ani copilul se uită în oglindă și spune: ”Eu îl
iubesc pe Dragoș (Dragoș fiind chiar el însuși)”... Iar părinții râd și îl
învăță s-o iubească pe mami, pe tati, pe buni... și lista poate continua.
Ceilalți sunt mai importanți decât noi. Ca urmare, nevoia noastră legitimă de
iubire va fi mereu neîmplinită. Viața va părea o suferință, iar relațiile de
iubire vor fi mereu de nesuportat. Și se întâmplă asta din cauză că nu suntem obișnuiți să ne iubim în
primul rând pe noi, cu toate că, natural, simțim asta.
De câte ori nu ne-am auzit părinții spunând: “Eu
contez mai puțin, vouă să vă fie bine”. Această concepție am preluat-o și noi.
Ne ghidează viața și ne înstrăinează de noi, de ceea ce suntem, de ceea ce ne
dorim, de ceea ce vrem să fim cu adevărat, de esența ființei noastre.
Multe persoane, în special femei, se plâng că
relațiile lor merg prost. Din discuții, îmi dau seama că ele nu știu cum să se
iubească în primul rând pe ele și caută să acopere această lipsă cerând foarte
mult de la partener. În același timp, din punctul lor de vedere, dorințele și
nevoile partenerului sunt întotdeauna mai presus de nevoile lor. Efort mare din
partea lor, de aceea se și simt îndreptățite să ceară foarte mult, să se
lamenteze, să strige, să plângă și să se simtă neiubite, într-o lume pe care
ele au construit-o strâmb din capul locului.
Vom înceta să mai suferim atât în momentul în care vom
realiza că într-o relație există în primul rând iubire de sine, pentru ca, om
întreg și împlinit fiind să putem să-l iubim cu toată forța noastră pe
celălalt.
Mă
opresc astăzi aici din pledoaria mea despre iubire. Dacă simți că rezonezi cu
acest mesaj, această invitație la iubire profundă, dacă inima ta te îndeamnă să
mi te alături cu gânduri și povești despre iubire în toate formele ei, te
astept cu multă dragoste și căldură.
Pe curând,
Ștefania
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu