AJUTOR! VINE ATACUL DE PANICĂ!

Atac de panică!... Multă lume am auzit vorbind despre acest lucru, așadar m-am oprit și eu astăzi la acest subiect, pentru a-l dezvolta puțin, pe înțelesul tuturor. Conform psihologilor și psihoterapeuților, dintre toate manifestările asociate diverselor tulburări anxioase, atacul de panică reprezintă forma cea mai impresionantă prin care suferința sufletească iese la suprafață pentru a ne trage un semnal de alarmă. După cum îi spune și denumirea, această manifestare reprezintă un asalt/un atac de simptome, simptome ce invadează persoana pe toate cele trei nivele ale sale: organic (somatic), mental (gândire) și psihic (afectivitate).

Insiduos și cu o perioadă de "incubație" uneori destul de mare (câteva luni până la un an), atacul de panică își pregătește în adâncul ființei terenul pentru a ieși la suprafață. În momentul critic, creșterea intensității simptomelor este rapidă, uneori în maxim 10 minute poate ajunge la cote paroxistice, vecine cu nebunia.

Ce este și cum se manifestă atacul de panică?

Atacul de panică este un conflict intrapsihic inconștient ce se exteriorizează, atrăgând atenția că ceva se întâmplă, ceva ce nu este benefic persoanei respective. Partea bună a atacului de panică este apariția în comportamentul individului a simptomelor, deoarece acestea dau ocazia să cunoaștem ce se întâmplă cu noi și să putem regla ceea ce nu este echilibrat. Vorbim aici despre o comunicare benefică între conștient și inconștient, comunicare esențială pentru sănătatea psihică.

Ceea ce caracterizează fundamental atacul de panică la nivel mental și la nivel afectiv este starea de frică puternică, fără o bază reală și care atrage după sine o serie întreagă de gânduri iraționale, lipsite de orice logică. Cei care au experimentat acest conflict intrapsihic descriu evenimentul astfel: "mă tem să nu îmi pierd mințile și să fac un act nebunesc", "nu îmi recunosc gândurile, pierd șirul ideilor și îmi este atât de teamă că urmează să mor subit", "stau liniștit și dintr-o dată am impresia că nu mai știu unde sunt, cine sunt, ce zi este; parcă mă pierd cu totul într-un alt timp și atunci îmi este foarte frică fără să știu de ce sunt speriat".

Indiferent de vârsta la care se manifestă sau de identitatea de gen a persoanei atacul de panică păstrează același tablou clinic.

Stări somatice:

·         Senzație de amețeală, dezechilibru, uneori leșin

·         Frisoane, valuri de căldură

·         Transpirații puternice

·         Senzația de sufocare sau de strangulare

·         Greață, disconfort abdominal

·         Creșterea pulsului

Toate aceste manifestări somatice pe care persoana le resimte, deși fiziologic nu are loc niciun fel de perturbare a funcționării organice conduc la apariția unor neliniști afective, precum și la apariția distorsionării gândirii.

Stări afective:

·         Teamă, frică, spaimă

·         Disperare, neputință

Stări mentale sub forma unor gânduri:

·         Sunt bolnav incurabil

·         Nu am scapare, urmează să mor

·         O să-mi pierd controlul și o să înnebunesc

Aceste gânduri la prima vedere par iraționale. Acest "irațional" își găsește justificare în plan imediat observabil, în realitatea de zi cu zi, prin faptul că ne știm persoane sănătoase, care am fost permanent "în controlul" nostru și "la cârma" situațiilor prin care trecem. Prin urmare, e firesc să cosiderăm absurd ceea ce parcurgem în timpul unui atac de panică. Totuși, dincolo de această realitate imediat observabilă, realitatea externă, există și o realitate interioară nouă, o realitate sufletească. În această realitate internă, lucrurile ne sunt accesibile mai mult sau mai puțin. Atacul de panică reprezintă "atacul" tuturor trăirilor și experiențelor mai puțin plăcute, care ne-au durut, ne-au înspăimântat și încă nu le putem accepta ca făcând parte din noi. Suferințele, spaimele, relațiile și experiențele dureroase prin care am trecut mai recent sau mai îndepărtat de-a lungul existenței își cer dreptul de a fi înțelese, de a fi trăite și mai ales de a fi integrate la nivel conștient. Cu cât fugim mai mult de ele și cu cât le îndesăm mai abitir în bagajul pe care îl purtăm inconștient în noi, cu atât ele vor tinde să iasă la suprafață mai puternic.
Spre exemplu, gândul irațional: "mă tem că o să mor" exprimă o teamă reală care există firesc în sufletul și în mintea noastră: frica de moarte. De ce apare mai evident într-un anumit moment? Poate pentru că ceva din perioada respectivă a apăsat acest buton și a declanșat conflictul pe care îl ducem cu noi și pe care îl evităm (uneori semiconștient, alteori inconștient), cât mai mult posibil. Pierderea unei persoane dragi, un divort, separarea de o persoană dragă pot fi motivații contextuale care să activeze acest nod de tensiune - teama de moarte. Așa cum, este suficient doar să auzim de moartea unei cunoștințe mai îndepărtate sau a îmbolnăvirii vreunui cunoscut și să ni se declanșeze aceste temeri și experiențe parcurse în propria existență, de-a lungul anilor.

Atacul de panică, sub aspect psihologic, este exprimarea temerii de pierdere, a celei de moarte și a fricii de separare. De unde apar acestea? În mod cert dinăuntrul nostru, din istoricul de viață acumulat. De ce apar cu atâta forță în anumite momente? Dificil de dat un răspuns, pentru că la această întrebare există un răspuns pentru fiecare individ în parte, căci fiecare are propria experiență de viață. De unde apare frica de separare? Din teama de a nu rămâne singuri, din frica de a nu-l pierde pe celălalt care reprezintă pentru noi un punct de sprijin. Neputința de a ne separa este exprimarea unei stări de dependență care ne ține legați de "un ceva" exterior nouă: o persoană, un loc de muncă, o casă, o prietenie, o relație, un"ceva" care se constituie într-un "punct de sprijin" aflat în afara noastră, un punct de sprijin care ne dă senzația de confort, de siguranță, de împreună. Dacă acest "sprijin" a fost amenințat de-a lungul existenței (pierderea timpurie a unui părinte, divorțul părinților, condiția de boală a unui membru al familiei, un accident care a amenințat viața unuia dintre părinți sau a întregii familii etc.) frica de pierdere, neputința de separare și dezvoltarea unei stări de dependență își poate construi fundamente solide. Experimentarea unor relații tensionate, absente, indiferente, excesiv autoritare sau hiperprotectoare în relație cu cei apropiați pe parcursul copilăriei sau adolescenței pot fi, de asemenea, variabile ce conduc la dezvoltarea unor tensiuni și conflicte care pot declanșa atacuri de panică.

Ce facem în atacuri de panică?

De cele mai multe ori, abordarea terapeutică a atacului de panică se rezumă doar la tratamentul medicamentos, considerându-se, greșit, că acesta ar fi îndeajuns. Uităm, însă, că doar terapia eficientă care să acționeze asupra psihicului, scoțând la lumină cauzele care au condus la o asemenea acumulare de tensiuni, este cea care se raportează atât la simptome, cât mai ales la cauze, găsind soluții eficiente pentru ambele părți. Medicația în atacurile de panică, la fel ca și în alte tulburări psihice, are rolul doar de a acționa la nivel de simptom, de a reduce aici din intensitatea fricii prin anxiolitice, nicidecum de a căuta cauzele și a lucra pe ele. Rău este, în acest caz, pe lângă faptul că nu reduce cauzele și că, odată ce se întrerupe medicația, simptomele reapar, intrându-se, astfel, într-un cerc vicios. Nu trebuie să pierdem din vedere că panica este doar un simptom, care atrage atenția că la nivel inconștient se întâmplă ceva. Ea exprimă un strigăt de ajutor venit de la nivelul inconștientului, ce se poate constitui într-un semnal de avertizare că direcția în care a mers viața individului până în acel moment nu este în acord cu totalitatea ființei lui. Psihoterapia are rolul de a elibera tensiunea psihică ce determină aceste simptome și de a face lumină asupra motivelor reale ce stau la baza atacurilor de panică. Odată descoperit ce se află în spatele acestei frici, începe procesul de vindecare; știind care este cauza și istoria personală a individului, putem acționa reducerii cauzelor și eliminării șanselor de reapariție a simptomelor.

Ce trebuie să mai știm despre un atac de panică

Foarte important de știut este faptul că un atac de panică nu durează mai mult de câteva minute, pentru că organismul obosește și simte nevoia de relaxare. Așadar, dacă nu facem nimic irațional în acele momente, alte lucruri negative nu se pot întâmpla.

Bine ar fi să nu ne gândim foarte mult la simptome și să nu le acordăm atenție, deoarece ele vor crește în intensitate.

Nu e recomandat să ne punem singuri diagnosticul, fără un consult de specialitate, pentru că nu vom reuși decât să ne intensificăm simptomele. Dacă recurgi la medicație, este foarte important să nu iei medicamente fără să consulți un medic psihiatru pentru o rețetă în conformitate cu simptomele manifestate.

Netratarea atacurilor de panică face ca persoana să nu își poată desfășura viața așa cum și-ar dori și să devină din ce în ce mai retrasă, mai izolată. Contrar unei prejudecăți care spune că dacă mergi la psiholog sau faci psihoterapie înseamnă că ești nebun, a te trata inclusiv de o tulburare psihică înseamnă că faci eforturi să te apleci asupra ta, că vrei să îți fie bine și iei în considerare și acea parte din tine care nu poate fi văzută cu ochiul liber, dar care există și poate fi negată, că dacă îți va fi bine și celor din jurul tău le va fi bine, că tratându-te ai ocazia să îți fie mult mai bine și te vei bucura de viață din plin alături de persoanele iubite.

Te aștept și data viitoare să evoluăm împreună.

Cu drag,

Ștefania