Bine te-am regăsit, dragul meu cititor. Vom continua astăzi
discuția noastră începută data trecută referitoare la modul în care ne dorim
ceea ce ne dorim în viață. Lucrul despre care vom discuta astăzi își are
originea tot în mecanismul complicat, dar totodată extraordinar al gândirii ce
ne-a fost dată nouă, oamenilor. Iar acest lucru poartă numele de SISTEMUL
PROPRIU DE CONVINGERI.
Ce înseamnă
acest sistem de convingeri?
”Pentru
a avea succes în viață, primul lucru pe care trebuie să-l faci este să te
decizi ce îți dorești. Al doilea este să încetezi să te mai autoblochezi”. Cam
așa suna un mare adevăr grăit aleator prin cursurile de dezvoltare personală.
Sistemul de convingeri personale este mijlocul propriu fiecărui individ prin
care el interpretează tot ceea ce îl înconjoară, de la contextul intim personal
în care crește și se dezvoltă până la concepțiile despre lume și viață ale
marilor filosofi ai lumii. Așa se explică de ce toți ne pricepem la sport,
muzică, politică, medicină, psihologie, tehnică, finanțe, astrologie sau
meteorologie. Dar până să devenim indivizi cu convingeri proprii trecem prin
etapa în care interiorizăm convingerile, normele, regulile din exteriorul
nostru. Familia, școala, biserica, societatea, anturajul… ne
„dresează” încă din cele mai fragede momente ale vieții noastre, fiecare în felul
lor, prin impunerea anumitor lucruri ca având valențe de norme, reguli, legi de
respectat. Copii fiind, le acceptăm și le integrăm treptat în ceea ce vom numi ulterior,
la maturitate, sistemul de convingeri proprii. Fie că sunt
evenimente care ne marchează sau vorbe spuse de oameni, informațiile își găsesc
drumul spre creierul nostru și devin o parte a programării noastre mentale (
programare neurolingvistică!). Unele păreri ale oamenilor devenite în noi
convingeri pot fi pozitive și motivante: “ești un elev foarte bun”, “poți
ajunge un mare poet în viitor”, “în viață poți obține orice dorești”. Dar, de
multe ori, la fiecare din noi ajung și păreri exterioare care duc la crearea de
convingeri limitative, mai puțin sau chiar deloc motivante: “nu ești în stare
de nimic”, “nu poți avea încredere în oameni”, “ești un leneș și-un
pierde-vară”, “n-ai să realizezi nimic în viață”. Tot acest aflux de informații
îl arhivăm în psihicul nostru, îl asumăm ca făcând parte din noi și îi permitem
ulterior să devină stăpânul nostru, cel
care ne conduce și ne manipulează.
Am
dezvoltat astfel, oricare dintre noi, convingeri despre
noi înșine, despre ceilalți, despre relațiile cu ceilalți, despre lumea care ne
înconjoară, despre aproape totul, de la felul în care ne-am dus la bun sfârșit
studiile până la educația copiilor noștri, evoluția noastră profesională sau
relațiile conjugale. Fiecare dintre noi poarta în el o constelație de credințe. Ele sunt nenumărate și ne guvernează
viața în fiecare clipă a existenței noastre.
Ceea
ce credem despre realitate, despre mediul înconjurător acționează ca un filtru,
ca niște ochelari selectivi, care ne fac să vedem DOAR acele detalii care converg
spre credințele noastre. Și acest lucru se întâmplă în așa măsură încât ajung
să le întărească. Astfel, cercul este închis: dacă credem că lumea este o
junglă, ne vom îndrepta atenția asupra tuturor pericolelor reale sau potențiale
și vom avea din ce în ce mai mult impresia că trăim într-o junglă. Dacă credem
că lumea care ne înconjoară este bună și plină de lucruri benefice, atunci așa
o vom percepe și așa ne vom comporta în exterior.
Ce e de făcut pentru a ne fi bine cu
sistemul propriu de convingeri?
Un
lucru e cert: nu putem să judecăm credințele, pentru că ele fac parte din
ființa noastră. Uneori ne ajută să navigăm pe apele învolburate ale vieții,
alteori ne încurcă sau ne pun în situații delicate cu universul înconjurător.
Singurul lucru pe care-l putem să-l conștientizăm despre convingeri este că ele NU
sunt neapărat realitatea.
Ele sunt doar instrumente prin care ne dăm singuri avânt sau, dimpotrivă, ne
autoblocăm. Odată ce ne formăm o convingere,
noi, oamenii, uităm că ea e doar o interpretarea realității, și îi dăm valoare
de adevăr de necontestat. Există în viața fiecăruia dintre noi lucruri despre care
spunem: “Nu pot să…”, “Nu sunt în stare să…”, “Am probleme cu…”. În spatele
acestor vorbe, însă, stau convingerile limitative pe care ni le-am format din
cauza generalizărilor excesive. Și, astfel, ia naștere autosabotarea; teama de
un nou eșec ne face să ne întrebăm: “De ce să mai încerc, dacă tot nu pot/nu
știu/nu sunt în stare?”
Următorul lucru, după conștientizarea faptului că
relele convingeri nu sunt realitate este să învățăm să vorbim altfel cu noi
înșine. Să privim convingerea ca pe un joc ce-și poate schimba din când în când
regulile, să devenim curioși și, cel mai important să fim drăguți și generoși
cu noi înșine. ”Poți!” să fie strigătul ce ni-l adresăm... Altfel, vom fi ca un pește
în apă, care nu știe că există și uscat. Trebuie să vină cineva să ne scoată
din apă și abia atunci observăm că mai există și alte lumi, și alte posibilități.
Până data viitoare când vom aborda și ale aspecte ale
psihicului nostru, te las reflectând la propriile-ți convingeri. De câte ori ai
sărit din apă și ai privit minunăția uscatului? Cutia din care
privești nu cumva e prea strâmtă?
Cu drag,
Ștefania
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu