PLÂNSUL DE BUCURIE

”Bună seara! Am o singură întrebare legată de lacrimi și nu găsesc nicio explicație logică. Mă uit la televizor și văd o dramă și, fără să vreau, îmi dau lacrimile, la fel pățesc și dacă cineva spune o vorbă bună despre mine. Ați putea să îmi răspundeți? Vă mulțumesc anticipat.”

 

Astăzi voi începe un proiect, acela de a răspunde prin articole la întrebările pe care tu, dragul meu cititor, mi le adresezi prin platforma ziarului online drag ție, brasov.net. Și pentru că deja am primit prima solicitare în acest sens, mă voi grăbi să răspund. Așadar, azi vorbim despre plâns, mai exact despre plânsul dintr-o altfel de emoție decât cea negativă, plânsul de bucurie.

Cu siguranță, fiecare dintre noi a văzut la persoane din jurul său sau a simțit pe propia piele acest gen de manifestare a emoției pozitive. Sportivii au deseori, în văzul tuturor, momente de emoție pozitivă, la finalul unei competiții în care au ieșit victorioși sau în momentul intonării imnului lor național. Și acesta e doar unul din exemple.

Bineînțeles că suntem diferiți și în acest caz: există persoane care simt lacrimi pe obraz la cea mai mică emoție speculată intens într-un film (câți, oare, dintre noi n-am plâns atunci când micul Babe din filmul ”Babe” (1995) a reușit, după ce a învins nenumărate obstacole și suferințe, să câștige cu stăpânul său concursul de dresaj al câinilor ciobănești, rămânând amândoi nemișcați în mijlocul imensei pajiști, transfigurați de bucurie la auzul uralelor mulțimii dezlănțuite?), iar alții, dimpotrivă, pot fi genul de persoane care nu plâng niciodată, indiferent de spectacolul real sau fictiv la care asistă. Iar între acești doi poli de persoane... bineînțeles că suntem toți ceilalți care ne emoționăm în grade diferite la diverse provocări pe care viața ni le aruncă în cale.

 

Plângi vizionând reclame?

Cei ce lucrează în publicitate încearcă să se ”joace” cel mai mult cu emoțiile noastre fundamentale și, uneori, chiar reușesc... În facultate am studiat o materie care se numea ”Psihologia reclamei” și care aborda, foarte interesant, toate aspectele emoționale pe care le urmărește orice material publicitar. Știți, oare, reclama ce se difuzează de curând la TV și care începe cu: ”Ar putea să fie fiul tău... fratele tău... pentru el ar putea să fie prea târziu... dar viața merită a doua șansă...” dublată de cadre de imagini cutremurătoare?... Sau pe cea în care tatăl, aflat la vârsta senectuții, îl întreabă repetitiv pe copil, acum matur, despre un fluture, iar apoi, văzând că acesta s-a enervat, îi dă un jurnal în care scrisese cum că a douăzeci și una oară oară copilul, mic fiind, l-a întrebat, iar el i-a răspuns cu dragoste că este un fluture...

Unii pot râde acum și pot spune că este o prostie această emoție care m-a cuprins doar reamintindu-mi aceste reclame, însă acestora aș vrea să le aduc aminte filmul ”Cu nașu’ la psihiatru” (1999), unde Robert De Niro plânge văzând o reclamă la TV unde un bărbat se plimbă cu fiul său la țară. O asemenea imagine plină de tandrețe îl face să izbucnească în lacrimi, nu uita, tocmai pe unul din capii mafiei din New York!...

Plângi când îi revezi pe cei dragi?

Reîntâlnirile ne reamintesc și suferințele îndurate de la despărțirea de ființa dragă. Plânsul alături de cineva drag, revăzut după o lungă despărțire nu este o noutate, zic eu, pentru nimeni, chiar dacă ai trăit tu această emoție sau ai văzut-o manifestându-se la alte persoane din jurul tău. Filmul lui Roberto Benigni, ”Viața e frumoasă”, răsplătit la Cannes, în 1998, cu trofeul Palme D’Or, prezintă emoționant povestea băiețelului salvat de la moarte și disperare prin sacrificiul tatălui și care își regăsește mama. Câți, oare, am plâns la acest film cu lacrimi mari curgându-ne pe obraji?...

 

Plângi ca urmare a unei victorii sau a unui succes?

Victoria ne amintește toate suferințele îndurate pentru a o obține, iar în război, pe toți camarazii care nu mai sunt alături de noi să se bucure împreună cu noi. Victoria anunță și viitoarea despărțire de toți cei ce o sărbătoresc astăzi. O a treia ipoteză poate fi aceea că lacrimile sunt utile, ele ușurând sentimentele de invidie și ostilitate ale spectatorilor. Chiar dacă nu ne plac pe noi, ca și competitori, în cazul unei victorii, lacrimile noastre pot provoca, în mod empatic, o emoție pozitivă opusă. Este mai dificil să urăști un învingător înlăcrimat decât unul radios și triumfător!...

 

Extazul mistic: plângi când intri în comuniune cu o Divinitate?

Bucuria extazului și lacrimile ce-l însoțesc pot fi comparate cu bucuria regăsirii și bucuria de a fi învingător. Pentru credincioși, sentimentul uniunii cu Dumnezeu este atât victoria asupra condiției de om prea aplecat spre cele lumești, cât și un sentiment de reîntâlnire cu cea mai iubită Ființă. Nu mă pot abține să nu amintesc aici bucuria aproape mistică pe care au trăit-o de curând mii de oameni adunați în Piața San Pietro din Roma, la vederea feței serenice a noului papă...

 

Exemplele mele de mai sus ne învață câte ceva despre lacrimile de bucurie: ele apar adeseori atunci când bucuria este impregnată de tristețe, bucurie a momentului prezent, dar tristețe la amintirea suferințelor/neîmplinirilor trecute. Uneori lacrimile însoțesc și perspectiva unei suferințe viitoare sau a unei bucurii aproape de neimaginat ca fiind posibilă în viețile noastre încărcate de greutăți. Ciudat sau nu, plânsul nu este doar apanajul tristeții, ci și al bucuriei, sau, cum ar spune un ilustru profesor al cărui respect veșnic i-l port, ”mai ales al bucuriei”. Iar bucuria este, fără îndoială, o experiență intensă și dorită, care are diverse forme de manifestare, pornind de la zâmbetul sincer, buna dispoziție, râsul zgomotos, strigătul, săritul în sus, fredonatul sub duș sau în mers și mergând până la plâns sau chiar extaz. Căutând să descoperim în noi formele personale de manifestare a bucuriei, vom fi mai fericiți, căci, indiferent sub care formă va apărea la un moment dat, o vom accepta și primi cu brațele deschise, ca pe cel mai de preț semn al laturii noastre emoționale.

 

Cu drag,

Ștefania