Continui astăzi, dragi cititori, subiectul care v-a
stârnit interesul în ultimele articole: anume despre importanța pe care tatăl o
are în creșterea și dezvoltarea copilului. Astăzi voi căuta să surprind care
sunt consecințele slăbirii funcției paterne, ce efecte are acest lucru în
conturarea personalității micuțului.
Slăbirea funcției paterne constituie consecința unei
relații defectuoase atât la nivel comunicațional, cât și relațional între tată
și copil. Abandonarea funcției paterne sau incapacitatea asumării ei de către
tată are drept efect absența maturizării necesare a copilului. Această carență
paternă este un factor important în apariția diferitelor tulburări
psiho-patologice la copil, pe care voi începe să le descriu în cele ce urmează:
Sindromul carenței de autoritate în dezvoltarea individului
Trăsăturile specifice ale sindromului carenței de
autoritate pe care copilul ajunge să le manifeste apar în trei dimensiuni:
personalitatea, comportamentul și relațiile interumane ale copilului.
·
Personalitatea celui
ce suferă sau a suferit în copilărie de sindromul carenței de autoritate este
superfluă, lipsită de stabilitate și de putere. El este lipsit de curaj, de
perseverență. Îl stăpânește un sentiment profund de nesiguranță, iar cazurile
de anxietate sunt frecvente.
·
Comportamentul
traduce în acțiuni disfuncționalitățile personalității. Acțiunile sunt uneori lipsite
de scop sau nu sunt duse la bun sfârșit. Capriciul domină persoana care a
suferit în copilărie de sindromul carenței de autoritate, iar tentativele de
sinucidere sunt destul de frecvente și cauzate de nimicuri, de fleacuri.
Studiile arată că tentativele de sinucidere sunt, în general, un semn al
carenței de autoritate din moment ce ele apar ca soluție salvatoare pentru
dificultățile cele mai diverse și nu neapărat de natură existențială pe care
omul le întâlnește.
·
Relațiile interumane
sunt marcate și ele de capriciu și instabilitate. Individul apare în lumina
unei false sociabilități, o sociabilitate de suprafață, rămânând, însă, izolat
de toți cei din jurul lui; orice angajament durabil este imposibil. Are
cunoștințe, dar niciodată prieteni adevărați.
Tulburări în organizarea personalității
Am văzut în articolele anterioare că distanțarea
dintre mamă și copil este o condiție esențială pentru asigurarea autonomiei și
independenței individului. Situația de dependență reciprocă dintre mamă și
copil prejudiciază viitorul psiho-afectiv al copilului. Dacă relația mamă-copil
rămâne prea strânsă, dezvoltarea personalității copilului va depinde de
personalitatea mamei. În măsura în care aceasta este înclinată spre un exces de
sentimentalism, copilul va fi slab, capricios, exigent, veșnic nemulțumit; dacă
ea, în schimb, este autoritară și posesivă, copilul nu va avea încredere în
sine, va resimți mereu un sentiment acut de nesiguranță și va cere continuu
confirmări, nu neapărat în modul cel mai drăguț cu putință. Acest lucru riscă
să dea naștere unei persoane dure, capricioase, lipsite de caracter, de curaj,
care fuge de propriile responsabilități și are intenții nesigure.
Tot în articolele anterioare am văzut că una din
funcțiile tatălui era să-și ajute fiul să ajungă suficient de puternic să-l
depășească, să i se opună în situația oedipiană. Când această funcție nu este
asigurată de tată, copilul dă dovadă de o neliniște pronunțată la gândul că
trebuie să se opună tatălui și se complace astfel, într-o situație de
dependență de acesta. Lipsa imaginii masculine propice identificării pozitive
produce personalitățile nesigure ale unor persoane neliniștite și temătoare,
având mereu nevoie de o persoană care să le calmeze, să le echilibreze.
Insuficiența imaginii paterne în cazul fetei produce
efecte contradictorii: aceasta fie se identifică unei mame puternice,
manifestând ulterior tendințe feministe despotice, fie este în permanență în căutarea
bărbatului ideal, nimeni nefiind în măsură să-i satisfacă nevoia acută de
siguranță. Deteriorările imaginii paterne antrenează, deci, dificultăți de
identificare. Copilul este, în acest caz, fie inhibat, fie instabil. Este
incapabil să manifeste un sentiment de identificare stabil, se îndoiește de el
însuși și are tendința să se devalorizeze. Posedă într-un grad deosebit scăzut
capacitatea de a comunica. Se constată, de obicei, la acești copii, o
dimensiune depresivă și un sentiment de tristețe accentuat.
Tulburările de caracter și de comportament
Se întâlnesc adesea copii prezentând tulburări de
caracter din cauza faptului că tatăl nu își îndeplinește funcția paternă
specifică în mod adecvat. Acești copii ajung să fie instabili, agresivi,
hiperemotivi, anxioși, impulsivi, închiși în sine sau excitați, colerici,
dezechilibrați. Copiii pot exprima disconfortul și prin comportament deviant.
Reacționează într-un mod violent și își exteriorizează conflictele interioare prin
acte deplasate față de cei din jur.
Bolile mentale
Cu cât lipsa rolului patern este mai mare sau a
survenit mai de timpuriu în viața copilului, cu atât riscul patologiei mentale
crește. Prezența în anturaj a unor figuri paterne substitutive (bunici, unchi,
prieteni de-ai mamei) tinde, pe de altă parte, să diminueze riscul. Da Silva,
într-un studiu efectuat în 1963 asupra părinților schizofrenici, a notat că
absența tatălui confirmă și favorizează apariția schizofreniei la copii. Acest
fenomen s-ar datora fie unor circumstanțe exterioare ca îndepărtarea forțată a
tatălui de copil, fie unor conflicte, ca despărțirea părinților, fie unei
excluderi funcționale. În oricare din cazuri, imaginea tatălui este slabă și
ineficientă.
Demisia tatălui din rolul poate cel mai important din
viața lui este, se pare, hotărâtoare pentru devenirea ulterioară a copilului. Așadar,
înainte de a merge mai departe prin viața minunată pe care ți-ai clădit-o,
oprește-te un minut și gândește-te:
Cum ești tu ca tatăl al copilului tău?
Cum este partenerul tău ca tată al copilului vostru?
Te aștept și data viitoare să evoluăm împreună.
Cu drag,
Ștefania
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu