AFECTIVITATEA – UN LUCRU DĂUNĂTOR SAU O BINECUVÂNTARE?

Cineva mi se destăinuia dăunăzi: ”Aș vrea să-mi înghețe sufletul în mine, să nu mai simt nimic! Astfel, n-o să mai simt durerea dragostei, dezamăgirea și suferința ce vin din dragostea neîmplinită!”. Și, pentru o clipă, am crezut cuvintele ce veneau din străfundul ființei și am văzut licărul ochilor ce spuneau adevărul... Și m-am întristat... cum poate spune cineva că își dorește mai presus de orice să renunțe la afectivitate? Să uite de suflet, să arunce emoțiile în focurile iadului și să prefere tăria și încremenirea pietrei?... Să vrea să fie piatră în loc de suflet și obiect, în loc de minune cu chip de om?... Greu de înțeles... ... ... Așa că m-am decis astăzi, dragul meu cititor, să abordez, măcar tangențial problematica atât de profundă și de complexă a afectivității, a trăirilor emoționale umane.

”Trebuie să înțelegi ce spun, nu să înveți ce spun” ne învață Osho și noi am face bine să îi urmăm sfatul. Pentru că, mai presus de partea rațională, cea care ne dă comenzile: învață, sintetizează, conștientizează, analizează, etc., noi, oamenii suntem înzestrați cu partea emoțională, cea care ne face să trecem prin filtrul emoțiilor personale tot ceea ce viața ne oferă ca realitate obiectivă. Nu degeaba se spune că realitatea obiectivă este, de fapt, ceea ce fiecare din noi trăim în mod singular și subiectiv.

Afectivitatea este, așadar, o componentă a psihicului uman care se reflectă în comportamentul nostru, indiferent de pregătirea sau apartenența noastră socială. Afectivitatea o recunoaștem prin trăirile interne de care ne bucurăm sau, dimpotrivă, le urâm. Este capacitatea de a depăși inhibiții și blocaje, este curajul de a avea sentimente și emoții, iar ceea ce este suprinzător este că ea, afectivitatea, nu este concordantă cu vârsta individului. Astfel, putem vedea adulți care își manifestă bucuria sărind în sus ca niște copii, bătrâni cărora le tresaltă sufletul într-o efuziune de iubire sau copii care vorbesc și simt cu o înțelepciune greu de alăturat vârstei lor. În schimb, ea se manifestă diferit în diferite etape ale vieții, fiecare manifestare a ei reflectând un anumit nivel de dezvoltare emoțională și relațională și ține de temperamentul individului, de contextul în care acesta se află și se dezvoltă, de evenimentele critice din viața lui și de capacitatea de exteriorizare, de utilizare a unui limbaj afectiv, mai mult sau mai puțin evident.

 

Emoții... emoții... dar ce este emoția?

Emoția, sau în limbaj de specialitate trăirea afectivă, este o reflectare a relației dintre noi și celalți, obiecte, persoane, evenimente, contexte. Ea este o reacție afectivă naturală față de ceea ce ni se întâmplă. Fie că emoțiile pe care le simțim sunt plăcute (bucuria) sau neplăcute (tristețea, teama, furia), ușoare sau intense, ele se manifestă uneori împotriva voinței noastre. De asemenea, ele pot fi însoțite de diverse evidente sau mai puțin evidente: roșeața feței, tremurături, palpitații, blocaj în gândire, muțenie, etc. Emoțiile ne determină să ne mișcăm, să acționăm, să reacționăm.

 

Față de cine/ce ne manifestăm afectivitatea?

Față de aproape tot ce ne înconjoară. Fie că ne place sau nu, aproape față de orice, cu excepția celor ce ”ne lasă reci”, ne sunt indiferenți, nu intră în spectrul nostru de interes, aproape față de orice, așadar, manifestăm afectivitate, polarizată, bineînțeles către polul pozitiv sau cel negativ. Emoții pozitive simțim față de cei care ne creează sentimentul de siguranță, față de cei care ne valorizează, chiar dacă avem puține calități, simțim față de cei care ne conferă acel confort interior care ne ajută să fim noi înșine, cei reali, unde „măștile” nu-și mai au rostul. Iar cele negative... prefer să nu le aloc nici măcar câteva rânduri... întrucât știm, fiecare din noi, cui le sunt adresate!... Ce trebuie înțeles este că afectivitatea trebuie exprimată, nu reprimată, întrucât ea poate fi singura noastră șansă de a descoperi fericirea, liniștea de după revărsarea emoțiilor negative sau încărcătura energetică fantastică de după exprimarea emoțiilor pozitive.

 

Cine este capabil să aibă emoții?

Toată lumea!

Copiii au o incredibilă dimensiune emoțională și o mare nevoie de afecțiune. Atitudinea pozitivă a părinților față de ei, acordarea unei importanțe sporite explicațiilor și motivelor, eliminarea pedepselor corporale pot schimba și pe cel mai dificil copil. Unui copil neascultător nu trebuie să i se aplice imediat o pedeapsă. O explicație și o mângâiere pot rezolva probleme aparent de nerezolvat. Copilului trebuie să i se repete în permanență că este iubit și trebuie învățat de mic să iubească pe cei din jurul lui, pentru că fiecare om este special în felul său. Numai așa va învăța importanța afectivității și numai așa va învăța să dăruiască, dar, mai ales, cum să primească. În caz contrar, lipsa de maturizare afectivă, precum și stările de dereglare afectivă vor deveni generatoare de mari probleme relaționale, comportamentale și chiar de natură psihică.

Adulții au reguli ușor diferite, pentru că, în cazul lor, afectivitatea poate fi considerată și vibrație pe aceeași lungime de undă cu celălalt. Exprimarea afectivității poate deveni curajul exprimării și asumării unei alegeri, indiferent de opinia celorlalți.

La vârsta a treia, nevoia de afectivitate este mult mai pronunțată. De obicei, persoanele în vârstă sunt singure, de cele mai multe ori datorită faptului că și-au pierdut partenerul de viață. Există posibilitatea ca în viața lor să fi trecut prin evenimente deosebite, unele dramatice, iar viața lor a căpătat izul unui cufăr cu amintiri. Misiunea copiilor lor sau a celor apropiați este de a le lumina și înfrumuseța ceea ce a mai ramas de străbătut din drumul vieții lor.
Afectivitatea este, în primul rând, simțirea unor trăiri care pot fi împărtășite sau nu cu ceilalți. Anumite persoane au nevoie de puțin ajutor pentru a-și exprima sentimentele, nu pentru că ar fi mai sărace afectiv sau spiritual, ci datorită faptului că nu au găsit, încă, căile corecte de a arăta ceea ce este în interiorul lor sau pentru că în drumul vieții lor cineva sau ceva le-a inhibat această latură importantă a psihicului. De multe ori afectivitatea este sufocată de orgoliu sau de interese materiale, iar acest lucru este trist.

Comparativ, femeile sunt mult mai expresive din punct de vedere afectiv decât bărbații. Atenție, dragele mele cititoare, de regulă bărbații își manifestă afectivitatea în plan acțional. Cumpără flori, cadouri, dar uită de cuvinte. De cele mai multe ori bărbații consideră manifestarea afectivității ca un semn de slăbiciune, slăbiciune ce se poate traduce, în fapt, prin teama de a nu fi respinși.

Un îndemn: exteriorizați-vă emoțiile!

Emoțiile au jucat un rol foarte important în evoluția omului dintotdeauna. Emoția permite omului să reacționeze foarte repede. Ea reprezintă sistemul de alarmă al omului, care ne arată că a apărut ceva capabil să ne scoată din starea de confort. Chiar dacă ele ne tulbură, uneori mai mult decât trebuie, echilibrul nostru emoțional, avem întotdeauna ceva de învățat, o nouă poartă de deschis către evoluție. Tot așa cum pot fi cauzatoare de dezordine în viața noastră, tot așa, pentru fiecare din noi, ele pot fi un ghid de viață prețios, dacă știm să le decodificăm corect. Emoțiile noastre ne vorbesc despre noi înșine, de ceea ce ne place sau nu ne place, de ceea ce ne bucură sau întristează, ne sperie sau ne irită. Ele ne aduc întotdeauna aminte de ceea ce suntem, dincolo de educația pe care am primit-o, furnizându-ne indicații prețioase asupra drumului pe care îl avem de urmat sau de evitat. Și dacă nu încercăm să ne astupăm urechile să nu le auzim glasul, ele ne ajută să ne alegem opțiunile, rămânând fideli noua înșine, propriei noastre personalități: atunci când ne alegem o meserie, un prieten, un stil de viață sau, pur și simplu, când mergem să mâncăm o prăjitură! De altfel, cercetările efectuate asupra creierului uman au demonstrat că, o persoană privată în mod accidental de centrul memoriei emoționale se află în imposibilitatea de a lua o decizie, oricât de rațională ar fi ea. Prin urmare, doar rațiunea nu este suficientă atunci când este vorba de procesul decizional.

Emoțiile sunt expresia vieții noastre afective. A le recunoaște, a le accepta și a le permite să se manifeste la momentul oportun ne poate face mult bine. Să plângem când suntem triști, să țipăm când ne este frică, să ne manifestăm mânia când suntem supărați, reprezintă tot atâtea mijloace de a ne elibera de tensiunile acumulate în noi, bineînțeles dându-le o formă “tolerată” de societatea în mijlocul căreia trăim.

 

În căutarea echilibrului...

Emoțiile nu sunt nici bune, nici rele în sine. Ele sunt mai mult sau mai puțin confortabile, mai mult sau mai puțin intense, în funcție de evenimente și de sensibilitatea persoanelor care le trăiesc. Unii oameni simt sfârșitul lumii la orice problemă ivită, pe când alții își păstrează calmul chiar și în situații cu adevărat dificile. Pentru a evita marile explozii emoționale, este necesar, în primul rând, să le conștientizăm. Apoi, odată conștientizate, nu ne rămâne decât să facem apel la rațiune pentru a calma reacția emoțională, adică să punem în armonie emoția și rațiunea. A avea o viață socială satisfăcătoare, rămânâd, în același timp, fidel propriei personalități, presupune a menține întotdeauna acest echilibru sensibil.

 

La final de articol, doar o promisiune a mea către mine: ”Promit să nu încerc vreodată să caut ”momente potrivite” să-mi exprim emoțiile, promit să nu-mi doresc niciodată să arunc în focurile iadului afectivitatea-mi proprie, promit să nu permit nicicând să stric echilibrul emoțional ce m-a ajutat în permanență să relaționez cu cei din jur și să mă accept mereu ca persoană integră și verticală”.

Tu ce-i promiți afectivității tale?

 

Te las să te gândești la asta... Până atunci...

 

Te aștept și data viitoare să evoluăm împreună.

 

Cu drag,

Ștefania