Zi de
teatru. Teatrul Arlechino Brașov ne-a bucurat sufletele, pentru o săptămână, cu
spectacole zi de zi, câte 2-3 pe zi, fapt ce l-a făcut pe copilul meu să chiuie
de bucurie. Deci... distracție la teatru timp de o săptămânăăăăăă!!!!! Uraaaa pentru
mami! Mami, ești cea mai minunată mămică! Te iubesc!
Într-una
din zile. Copilul meu se întâlnește la teatru cu unul din copiii cu care s-a
mai întâlnit și altădată și care, prin nu știu ce metodă, s-a apropiat mai mult
de sufletul lui. (Știu, dar mă alint și eu acum...). Amândoi băieți. Amândoi plini
de viață și de energie (deși mămica celuilalt băiat nu mai prididește să mă ”admire”
pentru faptul că G. îi pare ei mai ”liniștit” (ce-o fi însemnând copil
liniștit?!). Se văd și instantaneu încep să alege. Nu, nu, nu unul după
celălalt. Ci unul în jurul mamei sale (aceea fiind eu), iar celălalt în jurul
mamei prietenului lui. Amândoi țipând către mămica cu pricina: ”Nu mă
priiiiiinzi.....”. Aleg să intru în jocul lor și să îi prind care-cum pe
amândoi, încercând, totuși, să-i acord puțin mai multă atenție copilului meu
care, zilele trecute, tot la teatru, mi-a făcut un tantrum de toată frumusețea
după o experiență similară în care și-a avut de ”împărțit” joaca cu mămica
proprie cu alți copii. Așadar, iată-mă pe mine, 40 ani, pe tocuri, alergând
după copii, punându-mi eșarfa la ochi pentru baba-oarba și prinzând ieduții sau
pe un singur ochi, pentru un pirat de toată frumusețea care trebuie să prindă
niște mateloți. Mă uit la un moment dat după cealaltă mămică, eu transpirată
toată, căutând cumva un schimb în joaca noastră. Aud imediat NU-uri multe și
prelungi la fiece pas: ”Nu mai alerga”, ”Nu mai striga când alergi”, ”Nu țipa
așa tare”, ”Nu te mai ascunde”, ”Nu te mai depărta de mine”, ”Nu mai intra în
toaletă să te ascunzi”, ”Nu mai intra în sala de spectacol”, ”Nu....”, ”Nu....”
și iar ”Nu...”. Nu-uri însoțite și de disperatele amenințări subtile: ”Vine
domnul de la bilete și te ceartă”, ”Vine gardianul”, ”Vine doamna și se supără
pe voi”, ”Vine...”, ”Vine...”... .... .... Mă cutremur. Mă uit la doamnă și nu
știu dacă să-i spun ceva sau să mă abțin. Mă abțin. În fond, nu sunt eu nici în
locul și nici în postura cea mai potrivită să-i fac recomandări. Aș vrea totuși
să-i spun ceva.... dar ce să-i spui mamei să nu se simtă jignită?!... În fond,
cu siguranță, e cea mai bună mamă pentru copilul ei...
Altă
zi, alt spectacol, altă locație: în sala de spectacol. Copilul hotărăște brusc
că vrea eșarfa mea de la gât. O știe, e lungă și asta îi place teribil, e
foarte versatilă și poate deveni orice personaj sau instrument din lumea
imaginației sale. Acum... hotărăște brusc să reînvie o scenă dintr-un spectacol
de teatru văzut anterior, una în care două actrițe reprezintă o emoție în scenă,
prin imitarea unei pânze umflate de vânt pe catargul unei corăbii. Copilul îmi
pune în mâini două colțuri ale eșarfei, iar el, cu alte două în mânuțe prinse
de eșarfă, aleargă dintr-o parte în alta în fața mea, spunând: ”Uite, mami, așa
făceau actrițele pe scenă”. Îl aprob. E foarte încântat de descoperirea proprie
și o exersează la nesfârșit. Lângă scaunul pe care stau eu o fetiță, puțin mai
mare, freamătă de dorință. O simt, o văd cu coada ochiului, mă întorc la ea
și-i zâmbesc. O văd că se rușinează și renunț la ideea de a o întreba ceva. În timp
ce continui jocul copilului meu o aud încercând să poarte o discuție cu mama ei,
o doamnă în adevăratul sens al cuvântului, despre diferența dintre eșarfă și
fular, despre ciucurii eșarfei mele, despre ce anume înseamnă ciucure, despre
faptul că va începe în curând spectacolul... Mă întristez... Cam cât de mult a
trebuit fetița să-și inhibe glasul zburdalnic al copilăriei pentru a se ridica
la ”așteptările” mămicii de a fi un copil model în societate și de a ”ști”
elemente ale jocului copilăresc și mai puțin a ”simți/a experimenta” prin joc?...
Mi se confirmă și mai mult gândurile când o aud pe mămică spunând câteva minute
mai târziu: ”Stai frumos pe scaunul tău... Ești fetită, pentru numele lui
Dumnezeu... fetițele nu stau cu un picior sub ele, e un gest foarte urât... Unde
ai văzut tu vreo doamnă care să stea ca tine... .... ..... ”. Mă fac și mai
mică... Am 40 de ani, mă consider o doamnă și nu mi-e rușine să stau cu un
picior sub mine (poate doar în contexte ”scorțoase”, dar pe acestea de ceva
vreme le evit cu mare pricepere). Poate că era chiar piciorul acela care, dacă
nu ar fi fost ținut atât de fix sub funduleț, ar fi luat-o la sănătoasa de pe
scaun, ar fi ajutat-o să se ridice și să alerge să se joace cu copilul meu, ar
fi fost piciorul care i-ar fi spus cel mai bine povestea unui copil prins între
”a vrea” și ”a nu avea voie”, ar fi salvat-o pe fetiță de rigorile unei lumi
adulte prea searbădă... O revăd a doua zi pe fetiță încă din foaierul sălii de
spectacol, mai bine zis ea mă observă și mă face atentă și pe mine: ”Bună ziua”
o aud spunând. Mă întorc și îi ofer cu dragoste un zâmbet larg din poziția
ghemuită în care mă aflam pentru a mă ascunde de copilul meu care striga: ”Unde
o fi, oare, mămica asta minunată a mea?”. Era agățață de mâna mamei ei și trasă
spre sala de spectacol, iar ea chinuit-întoarsă spre mine, căuta să fie
văzută... atât de simplu... sa fie văzută și auzită în dorințele sale...
Ajungem și noi, într-un final pe fotoliile rezervate, mai bine zis eu, mai
puțin copilul, care încă mai are alte lucruri de făcut și explorat. Mămica mă
salută respectuos, ”ca la carte”, și mă simt încurcată, eu încă am o eșarfă pe
ochiul de pirat ce sunt, chiar dacă sunt în ținută elegantă... Fetița mă
privește sorbindu-mă din ochi... Ies din încurcătura de postură ajutată,
bineînțeles, de copilul meu care-mi strigă învingător: ”Te-am prins, căpitane
pirat. Ești prizonierul meu acum. Drept pedeapsă trebuie să mă ții în brațe pe
timpul spectacolului.”
E greu
cu părințeala, e dublu greu cu jucăușenia, e înzecit mai greu dacă copilul tău
interior este rănit... dar putem să luptăm împreună să-l vindecăm, să-l iubim,
să-l luăm în brațe și să-i spunem că e atât de minunat în energia lui
debordantă, stricătoare de multe ori, sleitoare de puteri adulte de cele mai
multe ori... dar atât de benefică atât pentru posesor, cât și pentru cel ce
intră în jocul ei dătător de viață adevărată. Haideți să fim mai mult
părinți-copii și mai puțin părinți-adulți!
Cu drag,
Ștefania
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu